Noaptea trecută, aveam un dialog contradictoriu cu prietena mea, directorul de casting Oana Bucur. Care medita filozofic: "Mă uit la un film cu Sean Penn. Și mă gândesc la el românește, disecându-i valoarea și talentul în stil neaoș. Face caca, vomită pe el când se îmbată, iubește câinii vagabonzi, o fi caftit-o des pe Madonna, face politică, se droghează, e zgârcit, îi put picioarele, debitează platitudini, joacă în reclame de căcat, citește vreodată și altceva în afară de rolul lui din scenariu? În tot timpul ăsta, Penn, rujat, suge zgomotos cu paiul niște suc. Stau și mă uit la el hipnotizată.
Noaptea trecută, aveam un dialog contradictoriu cu prietena mea, directorul de casting Oana Bucur. Care medita filozofic: "Mă uit la un film cu Sean Penn. Și mă gândesc la el românește, disecându-i valoarea și talentul în stil neaoș. Face caca, vomită pe el când se îmbată, iubește câinii vagabonzi, o fi caftit-o des pe Madonna, face politică, se droghează, e zgârcit, îi put picioarele, debitează platitudini, joacă în reclame de căcat, citește vreodată și altceva în afară de rolul lui din scenariu? În tot timpul ăsta, Penn, rujat, suge zgomotos cu paiul niște suc. Stau și mă uit la el hipnotizată. Și apoi, iar îmi vine gândulcă până și lui Sean Penn îi pute gura. Așa, și? În istoria filmului universal, unde și-a lăsat loc în față, punem pariu că nu asta va fi relevant?"
--
Dragă Oana,
ba va fi. Numai în românismul ăsta stupid și patetic există "monștri sacri" și "restul lumii". Unde monștrii sacri sunt sfinți și intangibili, și se pot purta cât de inept, de egoist și de penibil vor ei, în ideea că-s "mari valori ale neamului". În străinătate, oricât erai tu de Michael Jackson și de King of Pop, din clipa când ai început să te porți ca o dameză țâfnoasă, te-au luat la bani mărunți toți standup comedienii patriei și ți s-a lipit eticheta Wacko Jacko. Oricât erai de Anita Ekberg, după ce ți-a scăzut cota pe piață, te-ai dus să vinzi legume din grădină să te întreții.
Nu cred că talentul, valoarea, popularitatea or whatever else justifică atitudinea de monstru sacru, căruia i se cuvine totul și care n-are nici o obligație. Am intervievat nenumărați artiști români și străini. Desigur, nu toți românii au aere de ombilicuri ale Terrei. Dar partea frumoasă e că NICI UN ARTIST STRĂIN, ORICÂT DE ULTRAPREMIAT AR FI, NU SE POARTĂ CU REPORTERUL DE PARCĂ ĂLA AR TREBUI SĂ SE TEMENEASCĂ.
De ce, dragă Oana? Răspuns: pentru că artiștii străini sunt conștienți de regula "curtea joacă regele". Adică, nu tu te împăunezi și-ți dai importanță, ca a opta minune a lumii, ci cei din jur, prin atitudinea lor, îți arată că însemni ceva. Desigur, asta nu presupune să fii martir creștin, să înduri orice de la oricine. Insultele trebuie taxate, așa cum le-ar taxa și Gigel, sculer - matrițer, care, dacă-i zici de mamă, îți arde una-n freză de-ți sar măselele, nu pentru că e cine e, ci pentru că nu are de ce să tolereze impertinențe din partea nimănui. Dar, oricât ai fi de glorios, dacă ai un strop de bun-simț, nu uiți că ești în primul rând, om. Și că, de obicei, cariera ta s-a construit prin alți oameni, și că ai obligații față de oameni.
Dacă uiți asta, ești un tomberon uman, nu un artist, iar poleiala de glamour va trece repede. Pentru că, dragă Oana, oamenilor le place să râdă. Și nimic nu e mai expus râsului decât o figură publică absolut caraghioasă.
Și, ca să închei cu ceva ce am zis ieri: Nu puțitul picioarelor e problema. Oricui îi put picioarele ocazional. Dar, când combini puțitul picioarelor cu aere de divă incontestabilă și supremă, abia atunci devii absolut caraghios, rizibil și penibil.
P. S.: Oricât de artist ar fi cineva, presupun că ziua de filmare costă tot atât, și-l înjuri în gând cu acelați nesaț dacă întârzie pe platou, nu?
