Alexandra, copil regizor

Filmul Matei Copil Miner, debutul în lungmetraj de ficțiune al Alexandrei Gulea, e un film de o sensibilitate aparte. Denotă o atenție la detalii specifică unui documentarist experimentat și premiat și o empatie caldă, feminină. A obținut deja Marele Premiu la Festivalul de la Pesaro și așteptăm cu nerăbdare următoarele lui trofee.

Pentru interviu, Alexandra alege o cafenea dintr-o fostă casă boierească, alcătuită din mai multe încăperi. Pentru intimitate. Pare genul de om rezervat, care nu se simte foarte comod să discute despre sine, dar, după ce chelnerița îi aduce limonada și o scurtă conversație amicală, se relaxează și începe să povestească foarte viu, cu multă pasiune, despre munca îndelungată, de cinci ani – în care, desigur, se includ vizitele lungi în Valea Jiului, pentru explorarea spațiului în care urma să lucreze și pentru definirea atentă și nuanțată a personajelor unui film care, dincolo de orice, îți rămâne pe retină pentru alura europeană și pentru delicatețea cu care creionează universul prin perspectiva ochilor mari, negri și tulburător de triști ai copilului – protagonist.
Alexandra și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în străinătate. Nu are o problemă cu faptul că este fiica unui regizor care și-a pus amprenta peste istoria filmului românesc, Stere Gulea, dar și-a lansat filmul și a cules primele reacții în străinătate pentru a evita reacțiile părtinitoare. „Ce fac eu e foarte diferit de ce face Stere, deși colaborăm. Eu am montat două dintre filmele lui.”
Și totuși, după o primă etapă de încântare față de profesia tatălui ei „Am fost la filmări, la Moromeții, eram fascinată. Aveam 15 ani”, a urmat o formă de distanțare, pentru că tânăra simțea nevoia să se autodefinească. „Inițial, am studiat arte plastice, si în ideea de a nu fi ca tata. Până la 30 de ani, am fost pictoriță.”
A început să studieze la București, dar, pentru că în anii 90, s-au deschis granițele, iar pe ea o mâna sentimentul că are de descoperit o lume „de dincolo”, și-a urmat fratele la Rouen, în Normandia. Avea 21 de ani. „Acolo, totul mi se părea de o tristețe incomensurabilă. A fost un an greu, de dezlipire de părinți și prieteni, dar m-am apropiat de alți oameni, pe care i-am regăsit, și care s-au regăsit, la Paris”. Anul următor, a dat concurs la Ecole Nationale Supérieure des Beaux Arts, în capitala Franței.

„M-am adaptat destul de repede la Paris. Îmi plăcea foarte mult anonimatul specific metropolei. M-am bucurat de faptul că e o lume atât de amestecată și de faptul că nimeni nu te știe. În București, eram mică și nebună, etern răzvrătită, și oamenii mă știau ca pe “o figură”. Nu-mi plăceau chestiile impuse, și de câte ori primeam o temă obligatorie, făceam tot posibilul s-o deturnez. Pe când, la Paris, lupta pentru supraviețuire și concurența îngrozitoare m-au mai potolit.”
A intrat direct în anul III, pentru că i s-au recunoscut o parte dintre examene. A trăit la Paris până în 1998. A muncit pe toată durata studiilor, ca baby sitter, chelneriță, apoi a vândut haine de epocă în Marché aux puces, târgul de vechituri al Parisului. Și-a economisit niște bani, să poată renunța la joburi în perioada examenelor finale și a lucrului la expoziția personală. A absolvit cum laude. „Am pictat câini. Eram locuită de povestea câinilor străzii care, pe atunci, erau foarte mulți în România. Filmasem și fotografiasem multe dintre aceste animale și am făcut o serie de picturi care au fost bine primite.”
Ar fi putut avea un drum lung și strălucit în plastică, dar simțea că menirea ei e să lucreze cu oameni. „Nu mă simțeam bine închisă într-un atelier.” Împlinise 29 de ani, când a decis că era momentul să facă pasul pe care, de fapt, și-l dorise dintotdeauna. „Se pare că, în cazul meu, cam din zece în zece ani apare nevoia de schimbare”.

A încercat să dea admitere la film, tot la Paris, dar, pentru că n-a intrat, a dat concurs la Școala de Film din München, unde a studiat film documentar pentru că îi plăcea să observe oamenii și să le exploreze lumea „Îmi place să descopăr povești de vieți și indivizi”. „În Germania, am luat-o de la zero. Nu știam nici măcar limba. Am comunicat într-un fel de esperanto, cel puțin în primul an.” Dincolo de curajul dement de a face o facultate într-o limbă cu care abia apucase să se familiarizeze cât de cât în trei luni de cursuri, Alexandra recunoaște că noul început din orașul german n-a fost câtuși de puțin vesel. „Aveam foarte mult de-a face cu tehnica, și era o terminologie foarte greu de învățat. La tehnică am și picat la un examen. Aveam un profesor care-mi spunea: „N-ai ce să cauți într-o școală germană, dacă nu stăpânești limba.” Spre norocul Alexandrei, ceilalți profesori țineau la ea și îi respectau talentul, de aceea, ea a ieșit învingătoare. „Practic, am tocit terminologia pe dinafară și am reușit să trec peste asta, ba chiar sa pricep ceva…”.
Dincolo de problemele cu profesorul intransigent, Alexandra spune că adaptarea la Germania a fost mult mai dificilă decât aceea la Franța. „Atmosfera orașului era... o baie de tristețe. Nu prea era loc de ghidușie, de lejeritate. Cum să spun: era o chestie cvadrată, în care trebuia să te înscrii. Cât timp am stat în Germania, am început să fac drumuri din ce în ce mai frecvente si lungi in tara. Ceea ce, din Paris, imi permiteam mai putin. Temele pe care am lucrat au fost intotdeauna romanesti.”
În 2000, în studenție, obține un prim val de premii cu primul scurt-metraj, Anonim, premiul FFF Bayern la festivalul de film documentar din München, la cel din Györ (Ungaria) obține Minority Prize Mediawave. Apoi, în 2004, documentarul Dumnezeu la Saxofon, Dracu’ la Vioară, produs de Ciulei Films, a devenit un hit internațional, deținător al unui rating de 7,9 din 10 pe IMDB, invitat la toate festivalurile care contau și premiat cu German Short Film Prize, cu marele premiu al festivalului de film documentar de la Kassel, „Golden Key”, cu premiul Molodist în Kiev, cu premiul DAAD,, cu Mențiunea „Henry Langlois” la Poitiers, etc. „

„Povestea se petrece la Gura Ocniței, într-un cămin de psihiatrie din categoria celor în care oamenii erau internați pe viață. Am făcut prospecție în foarte multe cămine de acest fel și l-am ales pe cel mai vesel, de fapt. Nu voiam să arăt o mizerie îngrozitoare, mă interesa să aflu cum trăiesc oamenii ăștia faptul că nu vor ieși niciodată de acolo. Era un amestec năucitor de boli, de la retardați la oameni cu tulburători psihice perfect integrabili în societate, cum ar fi maniaco-depresivii. Interesant era că toți sperau că vor pleca într-o zi de acolo, chit că n-ar fi avut bani să-și plătească medicamentele, iar familiile se cam rupseseră de ei. În societatea românească, o rudă de acest gen e privită ca o rușine, o povară.”
Alexandra îmi mărturisește că a simțit întotdeauna o atracție față de subiectele clișeu, cum ar fi nebunii sau țiganii, pe care a încercat, prin abordare, să le scoată din stereotip. „Societatea îi desemnează pe unii ca nebuni. Să vedem: cum sunt ei de fapt? Cum e să trăiești ca nebun? Cum e să fii izolat de semenii tăi? Am avut intotdeauna o solidaritate cu cei excluși.”
La ficțiune a trecut pentru că simțea că se implică prea profund în povești și ia prea personal suferința protagonistilor ei din documentare. „Am crezut că, dacă lucrez pe baza unui scenariu, implicarea mea în dramele oamenilor o să fie mai mică.” Ulterior, s-a convins că fusese o naivitate din partea ei.

Cu mulți ani în urmă, când Gara de Nord era plină de copilași fugiți de acasă, Alexandra l-a cunoscut pe Ionel, la o filmare. Făcea asistență de regie la Thomas Ciulei, iar acesta avea nevoie de un copil. Acel copil a fost Ionel. Alexandra l-a urmărit ani de zile, încercând să-i ofere o mână de ajutor. Prin el, a descoperit Valea Jiului, un spațiu cu o atmosferă aparte, captată impecabil în Matei Copil Miner.
„Acolo, raporturile de familie erau foarte dure. El fugise de acasă în urma a două traume: una de la școală, unde fusese bătut și nu mai avea curajul să se întoarcă, și una acasă, unde tatăl său miner îl lovea cu un cablu, apoi și-a părăsit familia și a fost înlocuit de un nou bărbat, care nu-l accepta defel pe copil. Simțindu-se nedorit, și-a luat lumea-n cap.” După filmare, Alexandra l-a luat acasă pe Ionel. Dar, pentru că filmul la care lucra o solicita și nu-l putea lăsa singur, l-a dus la un centru de plasament, iar angajații de acolo i-au identificat și i-au alertat pe părinții copilului. „Am fost la întâlnirea copilului cu mama lui, când ea a venit să-l recupereze. Părea ușor iritată c-am deranjat-o și a aruncat un comentariu de genul ‚Degeaba am venit, că oricum o să fugă iar!’”. Desigur, în cele din urmă, copilul a crescut la cămin.
O altă temă care a preocupat-o a fost exodul părinților în străinătate, și modul în care acesta afectează viața copiilor. „Practic, sunt obligați să plece, să caute de lucru. Și adeseori, e complicat să asigure existența unui copil în străinătate. Am întâlnit în Valea Jiului foarte mulți copii ale căror mame erau plecate la muncă.” Uricaniul, localitatea care i-a captat atenția, și unde a și filmat, „era un oraș al copiilor”. Și un oraș al câinilor, pentru că multe patrupede erau îndepărtate din orașele mai mari și lepădate aici.
Micul Matei, eroul din filmul Alexandrei, crește în absența ambilor părinți. Dar, pentru că Alexandra a simțit nevoia să contrapuncteze această absență cu o relație cu totul specială, Matei (Alexandru Czuli) are alături un bunic (Remus Mărginean), care îi oferă atenție, grijă și dragoste. „Desigur, și bunicul are problemele lui de vârstă și sănătate, deci sunt, din start, un duo fragil.”
Fragilitatea emoțiilor unui personaj în formare este dublată de fragilitatea unui personaj aflat la capăt de viață; iar când copilul fuge de acasă, bruscat de bunicul care nu știe cum să reacționeze la primele manifestări de autonomie, vedem lungi cadre cu bătrânul care-l așteaptă în frig. Autoarea creează un joc fin al culpabilității, care dezvoltă o tensiune cu totul specială pe măsură ce filmul ajunge la apogeu. „Bunicul suferă de silicoză, boala minerilor, și asta-i dă acea respirație grea. Desigur că evenimentele îi precipită boala. Copilul își conștientizează vinovăția, dar nu cred că o poate numi.”
O parte dintre personajele filmului, cum ar fi ciobanul și vecina bătrână a familiei, nu-s actori, ci oameni reali care joacă roluri apropiate de viața lor cotidiană. Dar relaxarea cu care o fac e specifică marilor actori. O întreb pe Alexandra cum a procedat.
„Când faci documentar, una dintre sarcini este să stabilesti un climat de incredere cu oamenii respectivi, să poată să fie ei înșiși. Am oleacă de experiență în acest sens”, zâmbește regizoarea care, remarc eu, a izbutit să filmeze, atât în munții cei verzi ai patriei, cât și un Bucureștiul cenușiu, o producție lipsită de orice urmă de românism la nivel de imagine. „Am lucrat cu un operator german, Reinhold Vorschneider, un mare operator. Imi doream, pe lângă rafinamentul esteticii lui Reinhold, o privire proaspătă, virgină, asupra spațiilor pe care le descoperă copilul-protagonist. De asemenea, l-am invitat pe Nicu Ilfoveanu, la a cărui viziune țin foarte mult, să filmeze acele cadre care povestesc Valea”.

(Text apărut în ediția de decembrie - ianuarie a revistei noastre, care s-a lansat pe format electronic. Numărul curent fi descărcat pe gratis aici.)