Imaginează-ți preludiul perfect. Iubitul tău își plimbă abia perceptibil palma peste brațul tău. Își freacă suav buzele de gâtul tău, apoi îți ia delicat lobul urechii între dinți. Te sărută în colțul buzelor, ca din întâmplare, în timp ce, cu cealaltă mână, îți trasează lin conturul unui sân. Apoi își plimbă gingaș buzele peste ale tale, murmurând tot soiul de prostioare, până arzi de dorința să te sărute pasional, să-i simți limba adânc în gură. Și tot așa – pot s-o lungesc la infinit, dar ați prins ideea - până când tu, goală și tremurătoare, răsuflând întretăiat, gemi: „Treci la acțiune!”
Imaginează-ți preludiul perfect. Iubitul tău își plimbă abia perceptibil palma peste brațul tău. Își freacă suav buzele de gâtul tău, apoi îți ia delicat lobul urechii între dinți. Te sărută în colțul buzelor, ca din întâmplare, în timp ce, cu cealaltă mână, îți trasează lin conturul unui sân. Apoi își plimbă gingaș buzele peste ale tale, murmurând tot soiul de prostioare, până arzi de dorința să te sărute pasional, să-i simți limba adânc în gură. Și tot așa – pot s-o lungesc la infinit, dar ați prins ideea - până când tu, goală și tremurătoare, răsuflând întretăiat, gemi: „Treci la acțiune!” „Da, dragostea mea!” zice el, se ridică și penetrează cu sălbăticie gaura din gardul poliției.
Cam așa și noul film al lui Brian DePalma, Passion. Începe minunat, conturează niște relații absolut vii și incitante între personaje animate de o chimie cu totul spectaculoasă, creează situații și twisturi interesante, apoi se duce într-o tentativă de davidlynchuială atât de penibilă în context, încât lumea care, la un anumit punct, urmărea cu excitație crescândă filmul, dă cu basca de pământ și se duce să-și înece dezamăgirea în bere.
Nu ai cum să pornești cu o poveste despre o corporație seacă, competitivă și achievement – targeted, și să ajungi la final la… mă rog, nu vreau să dau spoilere, vă las să descoperiți singuri ce și cum. E exact ca fantasticul în filmele lui Mălăele – se potrivește exact ca nuca-n perete și are un umor involuntar uriaș. Nu ai cum să-mi desenezi relația intensă, concurența acerbă, punctată de erotism și sadism, între manipulatoarea și excitanta Christine (Rachel McAdams, înnebunitoare), și frumoasa și talentata, dar introvertita și instabila Isabelle (Noomi Rapace), și s-o duci în… am zis deja că nu vreau să dau spoilere. Și totuși, o să le dau. S-o duci în tembelism galopant, făcând ca fiecare dintre personaje, în parte, să uite pentru ce anume luptă și ce scopuri au, de dragul unui fantasmagorism care se vrea senzual – periculos, dar nu e decât jalnic – ridicol.
Dacă e un singur motiv pentru care vă recomand totuși să vedeți filmul – e acela vizual. Passion e extrem de frumos făcut. Dar dacă vreți o intrigă coerentă, personaje cu sens și un film bine condus, mergeți să vedeți Crime d’amour, filmul franțuzesc din 2010 pe care DePalma a decis să-l mixeze cu rupturi de logică à la David Lynch și cu glamour-isme din mai vechile lui filme, Carrie și Dressed To Kill (de unde citează cultural inclusiv ideea ecranului mpărțit în două, cu acțiuni complementare, sau urmăririle angoasante). Și totuși, când înghesui laolaltă ingrediente incompatibile, în doze greșite, iese… o struțocămilă. Sau un act de cunoaștere biblică cu o bortă din gardul poliției, ca să revin la metafora inițială.