Diana Cavallioti: Doresc să nu mai doresc

Protagonista noului serial marca Mediapro, O săptămână nebună, e o actriță complexă și interesantă. A jucat în filme (O vară foarte instabilă, Amintiri din epoca de aur sau Întâlniri încrucișate), spectacole independente, ca Niște fete, Iluzii sau Deformații, dar și în teatre cu renume, ca Teatrul de Comedie (Cui i-e frică de Virginia Woolf), Teatrul Toma Caragiu din Ploiești (O scrisoare pierdută) sau Teatrul Național (Nebun din dragoste). Și pare să se adapteze peste tot, de parcă ar fi fost făurită taman pentru taskul în curs:

TABU: Debutezi în televiziune?

DIANA CAVALLIOTI: Nu. Debutul în televiziune cu un proiect important a fost cu ceva timp în urmă, cu prima serie din serialul "Cu un pas înainte" . Acum e doar o revenire, cu un proiect foarte interesant. O comedie de foarte bună calitate.

Povestește-mi câte ceva despre rolul Mariei.

În primul rând, trebuie să știi că e o adaptare după un serial englezesc, Worst Week of My Life. Povestea e simplă. Doi tineri vor să se căsătorească, părinții Mariei (personajul meu ) nu sunt de acord, și de aici se nasc tot felul de aventuri. Maria nu este, aparent, cu nimic diferită de oricare altă fată îndrăgostită în conflict cu părinții, și totuși, trece peste cele mai incredibile întâmplări cu umor și, cel mai important, cu poftă de viață. E o bombă de energie  care se manifestă exploziv.

Care a fost aportul tău la acest rol?

Am încercat cumva să ies din zona de confort. Ceea ce fac de obicei, în fiecare zi. Pe lângă faptul că nu am lăsat nici un fel de întâmplare să capete o nuanță de "asta e, trecem peste". Deci, când Maria râde, râde cu tot sufletul, și când se enervează, poate muta și munții din loc.

E o descriere care ți se potrivește și ție?

În totalitate. Îmi place să pun punctele, acolo unde le este locul. Nu îmi place să las loc de interpretări. Prefer să fie limpede varianta mea.

Cum a fost colaborarea cu Paul Ipate, Horațiu Mălăele și restul numelor mari din distribuție?

În Paul, am descoperit un partener ideal. Știam deja că e un actor bun, trebuia doar să ajungem la un numitor comun, pe care l-am descoperit destul de repede prin umor și prin multă sinceritate. Mă bucur enorm de întâlnirea cu el. Despre Horațiu Mălăele nici nu știu cum să încep și de unde. Îmi vin atâtea lucruri în minte, de la felul absolut minunat în care îți dădea un sfat despre cum să schimbi sau să construiești un moment, până la discuții despre mașini. Este un univers. Ca să nu mai spun că experiența unei veri întregi, pe un platou de filmare unde s-au perindat actori mari, ca Mihai Constantin, Tora Vasilescu, Ionel Mihăilescu, mă face să vorbesc foarte limpede despre cât de simplu e să primești de la acești actori ceea ce au ei de oferit. Și aici vorbesc strict despre profesie. E foarte frumos să înveți alături de ei.

Ești fata bună, sufletistă, gingașă din filmul Ancăi Damian, O vară foarte instabilă. Cum a fost lucrul la acest rol?

Lucrul la rol e greu de relatat. Am mers pe ce am simțit. Mai mult decât orice, acest rol e o bucățică din sufletul meu, intuită și șlefuită de Anca într-un mod cât se poate de frumos.

Detaliază. Cum ai cunoscut-o pe Anca și cum a evoluat colaborarea cu ea?

Am cunoscut-o la primul meu film de lung metraj, Întâlniri încrucișate, unde am lucrat împreună cu ea la alt rol, pe care îl pot vedea acum ca pe o introducere la ceea ce am făcut de această dată. Cred că Anca mă vede într-un fel anume. Cred că vede mai mult decât pot alții să vadă. Și mie îmi place enorm ce vede ea.

Ce vede ea și nu vedem noi?

Vede frica mea de a nu abandona prezentul. Așa cred că prefer să definesc ce cred eu că vede ea.

„Frica ta de a nu abandona prezentul”? Adică?

Mi-e teamă să nu cumva să pic în plasa tentației de a trăi în trecut sau în viitor. Îmi este pur și simplu groază de chestia asta. Dar e un subiect despre care aș putea să vorbesc ore în șir.

Interesant. Ai avut momente în viață când ai simțit că trăiești în trecut, respectiv în viitor?

Nu. Dar asta nu înseamnă că nu îmi e frică. Probabil pentru că văd asta în jur destul de mult și puterea exemplului mă acaparează fără să vreau. Îmi e destul de clar ce vreau și ce nu vreau (deocamdată) și, de aici, am o ecuație destul de simplă de rezolvat: aici - acum.

Care-s dorințele tale pe termen scurt, și care sunt cele pe termen mai lung?

Dorințele mele, mai mult decât orice, sunt să nu mai am dorințe. Poate că sună pompos, poate că sună nerealist, dar e foarte sincer. Și prin dorințe pot să înteleg și așteptări, și propriile mele proiecții asupra a ceea ce pot face sau îndeplini. Iar termenele mele nu au limită. Nu înțeleg timpul și, prin urmare, nu prea pot să înțeleg nici termenele.

Și totuși, dacă nu am avea dorințe, cum am evolua? Ce ne-ar motiva să trecem din punctul A în punctul B?

Treci oricum. Dorințele sunt niște mici cârje. Asta dacă vorbim despre lucruri care nu țin de sfera materială. Așa da, pot spune că îmi "doresc" o altă mașină. Dar e ceva atât de mic și de neinteresant. Mă bagi într-o discuție despre viziunea mea asupra vieții. Și e ceva foarte complicat, haha.

Serios? Cât de complicat? Cum vezi tu viața?

Nu știu dacă nu o să mă încurc în propriile mele fraze, pentru că încerc și eu să-mi clarific răspunsul la întrebarea asta. E mai simplu să îți zic cum nu o văd. NU o văd cum ar putea fi, nu o văd cum și de ce a fost și nu o văd... decât ca pe un drum care, la un moment dat, se termină și trebuie să o iei pe altă cale.

Iei vreodată inițiative?

Tot timpul. (zâmbește.) Dar, te rog, nu mă pune să intru în detalii. Îți zic în particular, dacă vrei.

De ce ai ales să te faci actriță?

Nu știu. Nu îmi aduc aminte momentul în care am "ales". Știu doar că în nici un caz nu voiam să mai studiez la pian și că încercam din răsputeri să îl conving pe tata că fac bine ce fac dacă dau la UNATC. Nu că m-ar fi oprit din așa ceva, că ar fi fost imposibil, dar aș fi vrut să aibă și el credința că e bine ce fac.

Părinții te-au obligat să studiezi pianul?

Am studiat pianul de mică, da. Și îi mulțumesc mamei pentru asta, dar nu era ceva ce îmi plăcea în mod deosebit. Trebuie să ai talent, să te poți exprima prin muzică. Tehnic, oricine poate cânta, sau aproape oricine, dar de aici și până la a naște muzică e un drum lung. Frumos numai pentru cei aleși.

Și totuși, părinții din Galați care să-și dea copiii la pian mi se par o raritate. Cum ți-au explicat opțiunea asta?

Nu cred că am primit vreo explicație, hahaha. Aveam pianină în casă, era normal să învăț să cânt la ea. Uite că m-ai făcut curioasă. Am să îi cer mamei o explicație.

Ce-i drept, și numele tău de familie, Cavallioti, are o rezonanță aparte.

Bunicul meu din partea tatălui a fost grec. Îl chema Kavalliotis. Mi-ar plăcea să am numele ăsta.

Grecii sunt bruneți. Tu cui îi semeni, blondă cu ochi albaștri?

Semăn și cu tata, și cu mama, și cu bunicii, sunt o combinație incredibilă. NU știi de unde să mă iei. Iar ochii mei sunt verzi, culoarea vântului turbat (chicotește).

Primul lucru pe care îl remarcă omul când te vede e că ești foarte, foarte frumoasă. Cum a fost să crești cu chestia asta?

Sper că glumești! Eu nu văd chestia asta când mă uit în oglindă. Nu sunt frumoasă. Frumoasă e Audrey Hepburn. Sau, mă rog, era. Și multe alte frumuseți. Să încep să îmi înșir defectele care mă opresc din a fi frumoasă? OK, nu sunt urâtă, asta pot să admit, dar...

Dar privitorul obișnuit are reacția pe care o spun eu: mamă, ce frumoasă e fata asta! Chiar n-ai simțit acest lucru? Niciodată?

NU! Lumea nu mă vede în nici un caz ca pe o fată frumoasă... Poate doar ca pe o fată veselă, și atunci, asta mă face cumva să strălucesc. Dar frumoasă? Dacă e cineva care gândește asta, să îmi zică și mie!

Și nici nu s-au dat la tine zeci de libidinoși?

HAAA!! NU! Nu am genul ăsta de probleme. Par destul de agresivă și nu cred că își pune cineva problema să mă supere.

Mie mi-ai inspirat mai degrabă o oarecare timiditate. Greșesc grav?

Deloc. Dar o traduc în diverse feluri. Și de cele mai multe ori pare exact invers.

Ai jucat în câteva filme importante după absolvire. Care a fost preferatul tău, ca experiență de lucru?

Nu am jucat în multe. Am făcut câte puțin din toate. Mai degrabă așa. Și din cauza asta nu pot spune că am o experiență care mi-a rămas ca reper. De obicei, rămân oricum legată doar de oameni și de ce au însemnat aceștia pentru mine, nu de ce am lucrat. Și asta înseamnă Anca Damian și Cristian Mungiu. Doi oameni la care mă gândesc cu drag. De Anca ți-am zis. Iar Mungiu e blând și totodată ferm, o combinație perfectă pentru un regizor.

OK, exagerezi deja cu modestia. Dar la teatru nu mai ține. Ai muncit în draci, deopotrivă în proiecte independente sau în proiecte din teatre „serioase”, de stat.

Și mâine mă trezesc la șase dimineața, că plec la Brăila, să fac o înlocuire. În rest, nu știu ce să-ți zic. Probabil că fac ceva bine, cred. Dar nici nu vreau să știu ce. Prefer misterul. Chiar și în privința mea.

Dar în privința bărbaților care-ți plac?

Eh, aici e puțin mai complicat. Atâta timp cât nu dispare de tot, dar nici nu e în totalitate prezent, e perfect. Misterul, vreau să zic.

Foto: Liviu Ștefan