Dallas Buyers Club a fost un produs care s-a născut greu; ca orice film american care nu respecta pattern-urile de Hollywood, a primit 137 de refuzuri de finanțare, până când cineva a decis să investească în el. Un efort lung, obositor, de convingere a idioților că au în mână un lucru valoros. O luptă care se reflectă, ironic, în lupta interminabilă a protagonistului cu FDA (Food and Drug Administration), organul care dă verdictul pe alimentele și medicamentele permise pe teritoriul SUA și care, mituit de o corporație farmaceutică, insistă să trateze SIDA cu AZT, un produs hipertoxic, și pune sub
Dallas Buyers Club a fost un produs care s-a născut greu; ca orice film american care nu respecta pattern-urile de Hollywood, a primit 137 de refuzuri de finanțare, până când cineva a decis să investească în el. Un efort lung, obositor, de convingere a idioților că au în mână un lucru valoros. O luptă care se reflectă, ironic, în lupta interminabilă a protagonistului cu FDA (Food and Drug Administration), organul care dă verdictul pe alimentele și medicamentele permise pe teritoriul SUA și care, mituit de o corporație farmaceutică, insistă să trateze SIDA cu AZT, un produs hipertoxic, și pune sub interdicție tratamentele alternative, mult mai eficiente, care vin din Mexic.
Pentru că, nu-i așa, de câte ori încerci să faci ceva nou și frumos, toți cretinii din univers vor sări să-ți bage bețe în roate.
Filmul pornește de la o poveste reală. În 1985, cercetările pentru tratarea SIDA erau abia pe la început. Era considerată "boala gay", iar bărbații adevărați, gemând de surplus de testosteron, ca Ron Woodroof (Matthew McConaughey, imposibil de recunoscut) râd cu superioritate la ideea că un frumușel de Hollywood, ca Rock Hudson, e de fapt un "fumător de cocoșei" și că a murit de o boală pe care numai "fetițele" o pot căpăta.
Evident, superioritatea lui Woodroof este una imaginară. E ceea ce am putea numi un "șmecheraș de periferie", în versiune texană. Electrician liber-profesionist, parior șarlatan pe la jocurile de rodeo, bătăuș cu gura mare, mare amator de cocaină și sex. Aparent, un om care face umbră pământului degeaba. Și, desigur, un înverșunat homofob, care aproape că-l bate pe medicul care-i spune că e seropozitiv. Dintr-un punct mai amplu de vedere, cel mai bun lucru, atât pentru Woodroof, cât și pentru omenire, se întâmplă atunci când acesta se îmbolnăvește de SIDA.
Evident că scenariul se folosește de incursiunile în lumea spitalului să ne arate cum realitatea dură a muribunzilor e contrapunctată de jocurile cinice de interese ale companiei farmaceutice. Evident că, de multe ori, tu, spectator, urmărești imaginea amplă și sari în sus de indignare înjurând sistemul și modul în care toți ticăloșii cu bani cumpără legi care să le protejeze interesele, în dauna cetățeanului. Din punctul acesta de vedere, Dallas Buyers Club e o Moarte a domnului Lăzărescu, dar una mult mai nuanțată din punct de vedere vizual și mai complexă din punct de vedere scenaristic.
În ceea ce-l privește pe Matthew McConaughey, acesta și-a meritat Oscarul până la ultima foiță de aur. Dacă aș fi profesor de actorie, aș face o programă cu filme obligatorii pentru un actor, iar două dintre ele ar fi Monster cu Charlize Theron, respectiv Dallas Buyers Club. Felul în care s-a modificat fizic pentru a intra în rol: a slăbit vreo douăzeci de kilograme, și-a lăsat mustața aia caricaturală, de Eugene Hutz, și a studiat accentul texan până și l-a însușit perfect, vorbește elocvent despre renunțarea la sine și dăruirea necesare implicării într-un rol. Apoi, asumarea intensă, profundă, a complexei game de emoții de la negarea sarcastică și până la groaza nedisimulată, cutremurătoare, de moarte, sunt vizibile în fiecare gest și în fiecare tăcere. Dacă ar exista un Oscar al deceniului, probabil că McConaughey l-ar merita și pe acela.
Iar contrastul cu grația suavă, feminină, a colegului de spital și ulterior prieten, transexualul Rayon (Jared Leto) dă un plus de emoție și de tensiune filmului. Apropo de Leto: e o singură scenă în care acesta poartă haine masculine. Scena în care se duce la taică-su să-i ceară bani. Ezitarea, stângăcia cu care poartă costumul, inadecvarea care țipă din toți porii, sunt o dovadă a aptitudinii unui actor de a completa o scenă cu infinit mai multă informație decât aceea dată de scenariu și regie. Pentru că, realmente, nu există roluri mici, ci doar actori limitați.