Din motive nu foarte greu de intuit, în ultima vreme mă preocupă intens această formă de spectacol atât de dificilă și de ușor de ratat, one-man-show-ul. Una dintre formele în care îmi manifest preocuparea este, desigur, faptul că mă duc să le văd pe ale altora. Așa am ajuns la Green Hours, la L - V: 8 - 16, spectacol al tânărului actor recent nominalizat la Premiul UNITER pentru rol principal, Lari Giorgescu, regizat de Ioana Păun, pe texte proprii, după o idee de Rodrigo Garcia.
Adevărul e că nimic, absolut nimic nu pune mai bine în valoare - dar și la încercare! - talentul, expresivitatea,
Din motive nu foarte greu de intuit, în ultima vreme mă preocupă intens această formă de spectacol atât de dificilă și de ușor de ratat, one-man-show-ul. Una dintre formele în care îmi manifest preocuparea este, desigur, faptul că mă duc să le văd pe ale altora. Așa am ajuns la Green Hours, la L - V: 8 - 16, spectacol al tânărului actor recent nominalizat la Premiul UNITER pentru rol principal, Lari Giorgescu, regizat de Ioana Păun, pe texte proprii, după o idee de Rodrigo Garcia.
Adevărul e că nimic, absolut nimic nu pune mai bine în valoare - dar și la încercare! - talentul, expresivitatea, gama de nuanțe a unui actor ca o oră petrecută într-un date cu publicul. Oră pe care, recunosc, n-am simțit-o trecând.
E fascinant cum un artist implicat într-un one-man-show devine muzician
la acest singur instrument prezent pe scenă: propria făptură fizică. Cum, modelând-o în fel și chip, îmi poate defini nenumărate spații, situații și răsturnări ale acestora, intervenții ale altor personaje, senzații și vise. Într-un mod personal, revelator. Nimic nu generează o senzație mai strânsă de intimitate cu un artist decât ipostaza în care tu, publicul, ești unicul lui partener de joacă.
După cum o sugerează și titlul, L - V: 8 - 16 e povestea unei vieți "obișnuite" de adult. Adult care ne este prezentat întâi la 6 și la 7 ani, când se uita la desene animate, voia să se facă Țestoasele Ninja când se va face mare, colecționa abțibilduri cu fotbaliști și se juca foarte spontan, viu și fără ezitări cu toți copiii nimeriți în sala de spectacol.
Începutul spectacolului are un dinamism aparte, care explorează expresivitatea fizică a acestui actor îndelung folosit și în spectacole de dans. Corpul lui Lari capătă fragilitate și fexibilitate copilărească, modul în care ne ia peste picior sau ne ceartă pentru că îi stricăm casetofonul e absolut adorabil. Vrei să-l înfiezi și să-l iei acasă.
Desigur, copilașul are vise, care de care mai colorate și mai îndrăznețe, și nu știi care se suprapun peste realitate. Cert e că, la 6 ani, viața pare o aventură fascinantă.
Etapa intermediară, educația, începe prin teroare și anihilare a personalității. Registrul stilistic se schimbă, dinamismul e înlocuit de o minimalizare a mișcării și a interacțiunii. Fiecare greșeală e augmentată până la catastrofă. O dictare ratată devine o adevărată criză personală. Și, încet, copilul cedează. Delicios monologul în care sunt selectate fraze clișeu din toate manualele școlare, din clasa I până în a XII-a, amestecate cât se poate de ionescian și rostite fără pauză, fără conștientizarea vreunui sens. O veritabilă parodie, ilară până la aplauze frenetice, a mecanismului memorării mecanice. Îți amintește, fără să vrei, fraze stereotip ale propriilor tăi profesori. Îți amintește de profesoara ta de română, căreia-i plăcea să rostească afectat că "Eminescu, în creația sa târzie, s-a scuturat de podoabe" și, dacă, Doamne ferește, nu scriai "scuturat de podoabe" că-ți era jenă să reproduci ca maimuța, ci spuneai "și-a simplificat și esențializat mijloacele de expresie", îți dădea opt în teză. Serios. Brrr. Lari, de ce a trebuit să-mi amintești de chestia asta?
În a treia parte a one man showului, copilul supus tocării mărunte și fără discernământ a ajuns un adult blazat, care lucrează într-un job irelevant, într-un call center, în care e supus toanelor și manierelor diverșilor apelanți, care mai de care mai duși cu pluta. Jocul e aproape unul "de scenă italiană", actorul nu-și mai depășește spațiul, nu ne mai adresează decât aparte-uri. Sentimentele de furie și neputință față de job, față de fiecare idiot de la capătul celălalt al firului, față de șeful abuziv și față de mama care n-a știut să-l asculte pe când era copil și, evident, nu o face nici acum. Rotiță aparent integrată în societate. Golită de orice inițiativă personală. Mașinărie vie. Ca și televizorul la care zapează haotic, seara, după ce ajunge acasă, oprindu-se la o scenă erotică pe post de înlocuitor al prietenei care l-a părăsit de două luni.
L - V: 8 - 16 e un spectacol care merită văzut. Chiar dacă te adâncește într-o depresie de tip "Ce caut eu în viața mea". În fond, e vorba doar de genul de depresie care te determină să cauți mai bine.
Foto: Adi Bulboacă.
