Igor Cobileanski: Soția directorului general e cel mai deștept critic din univers

Azi, Igor Cobileanski, cel mai talentat tânăr regizor al Republicii Moldova, își sărbătorește ziua de naștere. Cu această ocazie, publicăm versiunea integrală a interviului pe care ni l-a acordat, acum câteva luni.

TABU: Cum s-a născut Limita?

IGOR: Greu! Suntem în al treilea an de când ne-am apucat de el. Întâi, am primit versiunea veche a scenariului, și am muncit să-l refac. La montaj, am decis că ar trebui să refilmăm niște lucruri; nu s-a putut, a trebuit să găsim soluții. Apoi, ne-au tot venit idei de îmbunătățiri. Pe scurt: s-a muncit foarte mult.

Scenariul avea mai multe versiuni?

Cea inițială era a lui Porumboiu. Acum trei ani, mi-a dat acest scenariu, scris foarte demult, spunând că el nu l-ar face niciodată.

De ce? N-avea scenariul suficientă ciorbă?

N-are deloc! :) E scris în cu totul altă manieră decât filmele lui. Seamănă mai mult cu lucrurile pe care le făcea în facultate. E diferit și de filmele mele, e adevărat. Până acum, am făcut comedie; filmul ăsta e prima mea dramă. E despre dragoste, despre lucrurile pe care suntem dispuși să le facem, să ne hrănim iluzia că suntem apropiați de persoana iubită. Eroul meu, Viorel, iubește o fată al cărei prieten e la pușcărie. Ea luptă în toate felurile să-și elibereze prietenul – în timp ce băiatul ăsta încearcă din răsputeri să se apropie de ea. Amândoi apelează la soluții extreme pentru a-și realiza visul. Se justifică să-ți sacrifici un prieten pentru iluzia dragostei?

Dragostea e o temă străveche; tema drogurilor e una nouă. Noi, românii, n-aveam până acum un film care să trateze simplu și realist acest subiect.

Viorel și prietenul său, Gâscă, sunt traficanți mărunți de droguri. Distribuie iarba prin oraș într-un mod nu foarte clasic: prin cutiile poștale.

Ideea ta sau a lui Corneliu?

A lui Corneliu. Clientul lasă banii în plic, în cutia poștală. Iar ei lasă drogurile și iau banii.

Chestia asta se și practică pe undeva?

N-am auzit de ea înainte de a citi scenariul.

Deci, Porumboiu ar avea oricând opțiunea unei cariere secundare, aceea de dilăr de droguri?

Nu cred că are vreo șansă, sunt deja prea mulți pe piața asta. (zâmbește).

Cum ai lucrat cu scenariul lui Corneliu? De ce sunteți co-autori, dacă el ți-a dat un scenariu finit?

Pentru că am făcut multe schimbări. Povestea fusese scrisă pentru zona Vasluiului, așa cum se întâmplă de obicei în filmele lui. OK, mai puțin ultimul.

Te contrazic. Deși, oficial, story-ul are loc la București, comportamentul personajelor e vasluian. Tot Bucureștiul devine un imens Vaslui. Îl poți scoate pe Porumboiu din Vaslui, dar nu poți scoate Vasluiul din Porumboiu.

A trebuit să modific foarte mult, să localizez povestea în Basarabia.

Dă-mi exemple.

Am modificat o bună parte din dialoguri, ba chiar acțiunea în sine. În cazul nostru, există o frontieră și niște dilări care vin de peste Nistru. Am expediat mai spre est tot ce se întâmpla acolo. Dar am respectat structura materialului inițial și povestea propriu-zisă.

Preferi să-ți scrii singur scenariile sau să lucrezi pe ale altora?

Pe al meu. Dacă  îl scrii tu, ești mult mai prezent în poveste. Pe când, dacă o primești, filtrezi un punct de vedere străin ție. Dar, dacă o poveste e bine scrisă, cu elemente atractive pentru mine, ca în acest caz, preiei proiectul, și lucrezi pe el, să te reprezinte și pe tine. Eu nu sunt un om categoric, să spun „Procedez numai așa!”.

Care-s elementele care te cuceresc?

Povestea. E primul lucru pe care-l remarc. Intru în conflict cu mulți colegi ai mei, când spun: fără poveste și fără conflict nu se poate. În genul art house nu mă regăsesc – deși nu-i contest dreptul la existență.

Apropo de protagoniști: îl ai pe Sergiu Voloc, care a jucat în toate filmele tale. În rest, ai new entries. Cum i-ai găsit?

Prin casting. Întâi, am făcut un casting la Chișinău, unde am găsit toată distribuția în două-trei săptămâni, mai puțin rolul principal feminin. Am făcut un casting la București, întâi cu actrițe basarabence, dar, pentru că nici acesta nu m-a satisfăcut, am dat încă un casting, cu actrițe din Moldova, care să încerce accentul basarabean. Așa am găsit-o pe Ela Ionescu, care e din Piatra-Neamț și care a dat o probă excelentă. Era credibilă, cu lacrimile ei, cu arta de a-l minți pe erou. Și arăta superb, făcând toate astea. Și a fost atât de convingătoare cu accentul de Chișinău, încât cineva din Chișinău, care a vizionat filmul, m-a întrebat: „Asta de unde e? Că n-o știu!”.

De ce minte eroina ta atât de mult?

Nu are de ales. Și, în general, minciunile trebuie spuse foarte frumos. Mai ales dacă sunt dureroase.

Sergiu Voloc, actorul tău preferat, e un personaj foarte pitoresc. Am citit pe net despre diverse altercații cu poliția și aresturi, pentru că a protestat împotriva lui Vladimir Voronin, pe 7 aprilie.

Sergiu a luat parte activă la protestele anticomuniste și, după 7 aprilie, a tot avut probleme cu poliția. Pot spune doar atât: faptul că e liber, deși a trecut prin toate filtrele procuraturii și tribunalului, e dovada că n-a greșit cu nimic nimănui. Dar tot răul spre bine: experiența asta de viață l-a ajutat foarte mult. Pentru că, spre deosebire de scurtmetrajele comice pe care le făceam, de data asta are un rol dramatic. Deși vinde droguri, visul lui e să zboare. Fură țevi, să-și construiască un deltaplan, și cade de fiecare dată. Și mai e un lucru. Sergiu știe foarte bine cum se fumează iarba, n-a trebuit să-i explice nimeni partea asta a rolului.

S-a fumat iarbă reală în film?

Nici vorbă. Nu mai terminam filmul nici în zece ani! Au folosit mentă, sau ceai verde, pentru că semăna ca aspect și ca fum cu marijuana.

Ești pro sau contra legalizării drogurilor ușoare?

Pro. Consumul moderat de marijuana nu afectează deloc sănătatea. Și în al doilea rând, dacă livrările de marijuana vor fi supuse unor legi clare, măcar va ști toată lumea ce fumează. Iar consumatorii vor putea fi monitorizați cu mai multă atenție. Dar nu voi fi niciodată un activist pentru legalizarea marijuanei. Stau și eu deoparte și-mi dau cu părerea.

De ce îți faci toate filmele cu Sergiu Voloc?

Pentru că tot ce-i dau să joace i se potrivește. Nu a fost nimic voit.

Dar poate a fost involuntar. Poate că tu scrii pentru el.

Poate. El e foarte firesc; e atât de natural la cameră, încât e greu să reziști tentativei de a-l distribui. De fiecare dată îmi spun că următorul film va fi cu alt actor, să nu mai spună lumea e că Sergiu e mascota filmelor mele. Nu-mi plac mascotele.

Sunteți și prieteni?

Când nu lucrăm, ne vedem o dată la trei-patru luni.

Cum e mediul cinematografic în Republica Moldova?

Nu există. (Zâmbește.) Aici e raiul pe pământ, comparativ cu Moldova. Acolo, din păcate, lucrurile s-au distrus. Sistematic și pe alocuri conștient. S-au distrus sălile de cinema, studiourile care puteau asigura producția câtorva filme pe an, nu s-a investit nimic în oameni și echipamente. Spațiul a fost acaparat de oameni din publicitate care, știm cu toții, sunt foarte diferiți de cei din film.

În ce sens?

Publicitatea se face repede și eficient. Filmul e o dragoste, iar echipa trebuie să fie o familie, altfel nu reziști la trezirea zilnică de la patru dimineața, la drumurile pe timp ploios – noi făceam 50 de kilometri să ajungem în Orhei, orășelul unde filmam, la șase – la ziua interminabilă, cu mii de probleme, care durează până noaptea târziu? Dacă ești căsătorit și ai copii, e și mai greu. O lună, nu mai ești soț și tată, ești după dealuri la filmări, haha. Sacrifici enorm.

Așa, revenind: climatul n-a mai fost favorabil, iar oamenii care cunoșteau meseria au plecat în străinătate (Israel, România, Moscova), sau, dacă au putut, au început să facă altceva decât film.

Deci, nu se poate trăi din film în Republica Moldova?

Nu se poate nici aici. Toți regizorii de film trebuie să facă publicitate pentru a se întreține.

Și tu faci asta?

Evident. În funcție de proiect, lucrez și aici, și acasă. Iar munca în publicitate e complicată. Trebuie să satisfaci o mie de puncte de vedere din agenție, plus pe directorul general al clientului, și, cel mai greu, pe soția directorului general care, știm cu toții, e cel mai deștept critic din univers.

Deci, viața ta e o navetă Chișinău – București.

E mult spus „navetă”, dar da, când am treabă, trebuie să mă ridic pe scaun și să iau trenul.

Tu călătorești cu trenul?

Am mașină personală, dar nu e foarte rentabil să călătoresc cu ea. De ce să consumi atâta benzină, când ai un tren confortabil, unde poți dormi, și dimineața ești odihnit?

Ziceai că mulți cineaști din Chișinău au plecat peste hotare. Tu de ce ai rămas?

Poate faptul că am activitate. Eu nu stau. Cred că sunt un norocos. Dacă nu aș avea oportunități de afirmare prin muncă, aș pleca și eu. Niciodată nu-i târziu să faci chestia asta. Nu stau pe loc, și asta mă face să dorm liniștit, amăgindu-mă că ziua de mâine îmi este asigurată.

Lumea a aflat de tine după ce Becul a devenit viral pe Internet. Ești primul regizor român care s-a impus prin new media. Ai prevăzut impactul?

Când se stinge lumina (în popor, Becul) era gata din aprilie 2006 și nu se-ntâmpla nimic cu el.

Erai student?

Am terminat facultatea în 1995.

Wow!

Da, știu, sunt bătrân.

Cum te menții atât de fresh?

Mănânc  bine, dorm bine... Da, trecuse ceva timp. Nu-l lua nici un festival. Îl catalogasem deja ca film menit să stea pe poliță. Producător era Thomas Ciulei. Banii au venit de la Pintilie. Pentru că, inițial, CNC-ul a considerat că proiectul e prost și l-a respins. Bun. Deci, din aprilie, ne-am chinuit să promovăm filmul și nu ne-a băgat nimeni în seamă. Era sfârșit de septembrie, când Thomas l-a pus pe YouTube. Eu nu știam ce face; eram acasă la Chișinău. Eram la birou, când, într-o zi, mă sună cineva: „Sunt Cutărescu, reporter la ziarul Cutare, vreau detalii despre filmul dvs.” Am vorbit, apoi mi-am văzut de ale mele. Peste o oră, sună altcineva: „Bună ziua, sunt Așa de la ziarul Nu Știu Care, vreau să vorbim despre film!” Și tot așa.Când am văzut acest brusc interes, m-am întrebat: „Nu-mi joacă cineva feste?” Habar n-aveam că devenise foarte popular pe net. Nu mai comunicasem cu Thomas de câteva luni. A doua zi, iar mi-a sunat telefonul. Și pe acela l-am întrebat care-i treaba. De la el am aflat că filmul e pe toate calculatoarele României. Am deschis și eu computerul. Nici nu eram foarte familiar cu YouTube-ul, care era, oricum, o chestie la început de cale. În două săptămâni, m-au sunat cei de la MediaPro să-mi ceară un scenariu de lungmetraj. Și am scris o comedie, intitulată Afacerea Est, care probabil că se va face anul ăsta.

Ziceai că erai la birou. Ce fel de birou?

Am o minusculă casă de producție.

De unde ți-a venit povestea cu becul?

Făcea parte din folclorul urban de Chișinău. Știi, genul de poveste care i s-a întâmplat unui cunoscut al unui văr al cuiva. Dar niciodată nu-l găsești pe ăla căruia i s-a întâmplat povestea. Amuzant e că, pe când căutam finanțare, am trimis scurtmetrajul cuiva, la Kiev, iar omul a răspuns că nu-mi dă bani, dar a râs mult și cu poftă, pentru că știe povestea din anii 50, când era el student. I s-a întâmplat unui cunoscut al unui văr.

Te oftică refuzurile?

Important e să înțelegi că-s parte din job. Că vei pune scenariul pe masa multora, dar puțini vor fi aceia care-ți vor da banii, să-l faci. Dacă înțelegi asta și nu transformi povestea într-o chestiune de orgoliu, treaba se simplifică.

Am văzut că acum ai un blog foarte hazliu, așa cum i se potrivește unui om pe care Internetul l-a făcut vedetă.

E o tentativă de acum nu știu câți ani. Nu sunt un blogger constant.

Care-i relația ta actuală cu Internetul?

Caut ce mă interesează.

Când ți-ai cumpărat primul calculator?

2000. 2001, cel târziu. Pe atunci, prețul netului era o prăpădenie. La noi, cumpărai o cartelă de net cu un pumn de bani de la chioșc, și aveai cinci minute pe ea, sau așa ceva. Sau zece minute. Cu dial-up. Era de 128 de kB pe minut și se încărca încet ca melcul. Între timp, ne-am tehnologizat cu Internetul; mai avem puțin și concurăm Japonia!

Cum a intrat cinema-ul în viața ta? Te-au dus părinții la film, în copilărie?

Nu. Eu chiuleam de la școală, pentru că aveam un cinema pentru copii în apropiere. Biletul era foarte ieftin și mă duceam des. Dar n-am dat nici un semn că voi face cinema. Îmi plăcea să cânt la cor. Am fost corist de la șapte ani și până la 14, când a început să mi se schimbe vocea. Apoi, am făcut timp de patru sau cinci ani ceramică – și-mi plăcea foarte mult. Lucram zilnic.

Încă mai faci asta?

N-am cum.

Nici măcar ca hobby?

N-ai cum. Ca să arzi obiectele de lut și să le transformi în ceramică, consumi foarte multă energie. Trebuie să ai o producție considerabilă, să renteze.

De ce te-ai lăsat și de ceramică?

La vârsta de 14 ani, am avut un mare noroc. Am fost ales efectiv de pe stradă – ca-n povești, un bărbat s-a apropiat de mine, m-a întrebat cum mă cheamă și dacă vreau să joc într-un film - , băgat într-un casting – probe la care au participat vreo 400 de copii – și am jucat rolul principal în filmul Durerea. Era un film mare, cu multă lume. Eu, fiind cel mai mic și mereu acolo, eram în centrul atenției. Toată lumea avea grijă de mine, toți îmi aduceau bomboane și ciocolată. Te simțeai ca o vedetă. Dar eu – ca băieții – mă uitam mai mult la chestiile tehnice, cameră, trepied, etc. Și o atmosferă cu totul specială, cea de la filmare, despre care ți-am povestit deja. Atunci am știut că voi face film.

N-a fost o problemă să lipsești câteva luni de la școală? Era, totuși, comunism. Lucrurile astea contau.

Au fost înțelegători. Mai ales că la materiile umaniste eram foarte bun. Iar la științele exacte eram atât de prost, că era totuna dacă eram în clasă sau nu.

Cum era viața în Uniunea Sovietică? Aveați și voi alimente raționalizate?

Nu. Cetățenii URSS nu duceau lipsă de nimic. Unica problemă erau portocalele. De fiecare dată, de Anul Nou, oamenii cu relații procurau portocale de la Moscova. Mandarinele erau simbolul statutului.

În rest... toți aveau același mobilier, dar îl aveau. Toți aveau aceleași cărți, dar le aveau. Toți aveau aceeași mașină, dar o aveau. Plăteai asta prin permanenta presiune ideologică. Ceea ce citeai sau vedeai la TV era destul de apăsător.

Care e cel mai jenant lucru pe care l-ai făcut pentru bani?

Concesiile publicitare. Încercarea mea era să fac publicitate așa cum mi-ar plăcea mie să o văd. Și, de multe ori, părerile mele nu coincid cu acelea ale producătorului. Nu știu dacă e cea mai mare concesie pe care am făcut-o vreodată dar, cert, e cea mai frecventă.

Cum ți s-a părut povestea cu expulzarea peste graniță a scriitorului Alexandru Vakulovski, pe motiv că n-avea cetățenie română?

Am semnat petiția de susținere. probabil că statul român ar fi trebuit să-i dea cetățenia în timp util. Dar, pe de altă parte, există o lege care trebuie respectată. În momentul în care n-o respecți, îmi pare rău, trebuie să plătești, indiferent de notorietate, talent sau vedetism.

Nu mă așteptam la una ca asta din partea ta.

În sinea mea, și eu am tentative de sfidare a legilor. Sunt mai hippie de felul meu. Dar trebuie să ții cont de realitate, dacă vrei să faci lucruri. Acum chiar cred că mașinile trebuie să oprească la roșu, că lumea trebuie să urle până la 11, și nu mai târziu...

Pariez că, pe vremea facultății, vedeai altfel lucrurile.

Pe vremea facultății, urlam până dimineața. Așa eram atunci. Azi, sunt altul.

Erai mare rocker pe atunci, știu pe surse. Ai și prezentat o emisiune TV de rock.

Ideea proiectului mi-a venit în 1996. Chișinăul e foarte muzical; găsești nenumărate trupe de orice gen. Asta datorită școlilor de muzică incredibil de bune. Problema trupelor ăstora era că nu aveau unde să se promoveze; nu erau emisiuni TV sau radio destinate lor. Și, pentru că mulți dintre ei cântau foarte bine, mi-a venit ideea emisiunii ăsteia care să se adreseze strict muzicii rock underground autohtone. Și am încheiat-o cu un festival, pe care l-am organizat tot eu. De fapt, emisiunea asta a fost produsă, prezentată, editată de mine. Cred că azi n-aș avea energia și dedicația să fac toate astea. Am ajuns un fel de idol al tuturor trupelor; toți mă chemau la repetiții, îmi dădeau albume...

Ai regiza o operă rock? Habar n-am, Ștefan Cel Mare Superstar?

De ce să fac una ca asta? Nu mă reprezintă.

De ce ai dat la film la București și nu la Moscova?

Pentru că fosta URSS se prăbușea, iar la București exista un anumit tip de deschidere față de basarabeni.

Te consideri român?

Parțial român, parțial polonez. Tata e de origine poloneză.

Cum ți s-a părut diferența dintre Chișinău și București?

Pe atunci, acolo, viața era ceva mai bună decât aici. Acum, balanța s-a inversat. Dar se vedea în priviri, în comportament, în mersul oamenilor, în felul lor de a fi, că România traversase o perioadă de dictatură profundă. Treptat, însă, România a reușit să scape de acest complex. S-a schimbat incredibil. Nu știu cât de mult spre bine.

Te-ai simțit vreodată discriminat, ca basarabean, în București?

Nu de oamenii care să conteze pentru mine. Ca student la film, am avut un cerc de prieteni inteligenți.

De ce toate filmele tale se întâmplă în Basarabia?

Pentru că mi-e foarte aproape, pentru că o cunosc foarte bine și pentru că descopăr mereu sclipiri ale umorului care se naște din acțiunile și caracterul oamenilor de acolo.

Ce iubești și ce urăști la basarabeni?

Greu de generalizat. Aș spune că basarabenii sunt oarecum mai simpli și... nu prea înjură. Bărbații nu înjură în prezența femeilor.

Și femeile în prezența bărbaților, haha?

Femeile chiar nu înjură. Când am ajuns aici, m-a șocat cu câtă lejeritate înjurau oamenii. Cum puneau înjurătura în loc de virgulă. În plus, aici, cearta, scandalul, tonalitățile ridicate din perspectiva decibelului n-au nici o importanță; peste două zile, oamenii se pupă iar. Acolo, încerci să discuți civilizat până se poate; iar dacă ai ridicat tonul, ai și rupt relația.

Știu că ai soție și doi copii. Cum împaci viața de artist cu cea de familist?

Ca om cu familie, trebuie să câștigi mai mult, deci trebuie să muncești mai mult. Trebuie să fii mai responsabil, pentru că nu te întreții doar pe tine, trebuie să le porți de grijă și celor din familie. Și asta duce la concesii, și tot așa.

Când a apărut în viața ta această schimbare?

Ajungi la o vârstă când nu mai ai chef să bei până la patru dimineața. Soția mea e și producătorul meu. Lucrând la aceleași proiecte, ne-am apropiat cumva în mod natural. Și, pentru că suntem echipă, înțelege eforturile pe care le presupune munca mea și am mai multă susținere și libertate din partea ei decât aș fi avut din partea unei soții obișnuite. Cred că etapa asta face parte din maturizarea oricărui om.

La Limita de jos a cerului te-a confirmat ca cineast. Cum plănuiești să valorifici acest capital de respect profesional?

Aștept să mă apuc de Afacerea Est, la anul, cu MediaPro, și mai am două scenarii finalizate care își vor căuta curând case de producție. Cam astea-s planurile mele de viitor. Dacă în Limita, avem un dramatism destul de pregnant, care poate că va dăuna popularității și vandabilității filmului, în Afacerea Est voi reveni la umorul care a plăcut atât de mult în scurt-metrajele mele. Umorul estic.

Cum ai defini umorul estic?

E un umor bazat destul de mult pe situații estice. Pe întreruperi de curent electric, apă caldă și tot soiul de complicații similare. Situații greu de imaginat în vest. În est, sketchurile alea vechi cu trotuare acoperite de gheață sunt încă valabile. Suntem o societate în curs de dezvoltare și nu avem cum să nu râdem de asta.