"Îmi placi foarte mult! Pupă-mă!"

Nu e o noutate pentru nimeni: actrițele tinere din România sunt printre cele mai fierbinți exporturi ale momentului. După ce Anamaria Marinca a deschis acest nou val, al exodului de talent, a fost urmată de o serie de tinere artiste sătule să fie sunate doar cu scenarii stupide de reality show-uri și proiecte modeste de underground. Un nume important pe această listă e Olimpia Melinte. Mult prea puțini știu că a fost nominalizată încă din 2010 la două Premii GOPO pentru Cele ce plutesc (r. Mircea Daneliuc.) În schimb, pe plan internațional, Olimpia e un nume din ce în ce mai sonor.

TABU: Cum au apărut oportunitățile internaționale?

Olimpia: Am fost la un casting, pur și simplu. Era vorba despre Sette opere di misericordia (r. Gianluca și Massimiliano De Serio, n. r.)

În București?

Da. Căutau o româncă. L-am dat și, după un an de zile, l-am și luat. Băieții ăia m-au chinuit rău de tot până s-au hotărât.

Ce ți-au făcut?

Sette opere era lungmetrajul lor de debut. Nu prea știau cu ce se mănâncă chestia asta. A fost prima lor peliculă cu actori profesioniști, cu casting și așa mai departe. Până atunci, făcuseră documentare și scurtmetraje cu prieteni și cunoscuți. Fiind doi, fiecare avea preferințele lui. Unul mă voia foarte tare pe mine, celălalt, pe altcineva. Pentru mine, chinul era foarte mare. Trecuseră vreo zece luni de casting și de așteptări: voiam numai să-mi comunice o decizie. „Da”, „nu”, nu conta. Ba mă duceam la Torino, ba veneau ei la București, ba-mi spuneau: „Gata, ne hotărâm săptămâna viitoare”, apoi se răzgândeau: „Stai așa, mai avem o idee. Hai să încercăm și chestia aia”. Nu mai voiam să aud de ei. Nici nu puteam să mă apuc de nimic altceva, pentru că trebuia să plec la Torino.

Și de ce n-ai rămas acolo, măcar până hotărau?

Păi, toată lumea era convinsă că m-am mutat în Italia. Oamenii mă întrebau: „Cum, tu mai stai aici?”. „Da, normal.” „Păi de câte ori te căutăm, ești acolo.” Știu că, într-o zi, m-au chemat să trec prin tot scenariul. Am stat douăsprezece ore într-o sală și am trecut prin toate scenele Luminiței, de la prima ei apariție și până la final. A fost extrem de obositor; personajul trecea prin situații super dificile, avea de trăit o atmosferă foarte apăsătoare și... cred că de fapt, experiența asta a fost ceea ce i-a determinat să zică, în cele din urmă, „da”. Când au văzut că rezist psihic și nu fug mâncând pământul, au cedat.

Unde locuiești tu de fapt?

După ce am terminat facultatea la Iași, m-am mutat la București și am început să filmez la Cele ce plutesc, în regia lui Mircea Daneliuc.

La Daneliuc a fost mai simplu castingul?

Da. Daneliuc mă știa dinainte. Eu am dat probă pentru Legiunea străină. Pe atunci, mi-a zis că nu sunt suficient de coaptă. Habar n-am ce voia să spună cu asta. Dar, după doi ani, m-a sunat departamentul lui de casting și m-a întrebat dacă vreau să dau o probă. A decis destul de repede, în vreo trei probe.

E adevărat că Daneliuc e o persoană dificilă?

Nu-i adevărat. Pentru mine, a fost un profesor de nota zece. Și s-a purtat foarte frumos cu mine pe toată perioada filmărilor. Cred că a intuit că, dacă mă sperie, s-ar putea să mă închid în mine și să nu mai pot da randament. Era primul meu film. Eram destul de speriată oricum, că abia terminasem facultatea și intram într-o lume nouă, despre care nu știam nimic. Habar n-aveam cu ce se mănâncă cinematografia. Nu c-acum aș ști, dar pe atunci nu știam ce e ăla șarf, nu știam de ce mă măsoară oamenii ăia. Îl întrebam discret pe operator: „Dar de ce faceți chestia asta? Trebuie neapărat să-mi agățați lavaliera?” Lucrurile astea nu ți le spune nimeni în școală, mai ales la Iași. Iar Daneliuc a fost foarte bun și răbdător cu mine.

La București ai venit singură?

Nu, cu iubitul meu din perioada aia, care e soțul meu din perioada asta.

Vrei să zici că ai avut un singur iubit în tot acest timp?

Da. Și asta mă ajută foarte mult, pentru că am nevoie să știu unde mă întorc și la cine. Am nevoie să mă aștepte cineva acasă mai ales că, în ultima vreme, călătoresc foarte des. E atât de frumos să existe un om care să accepte și să înțeleagă ceea ce faci. Dacă nu m-ar fi susținut el, poate că n-aș fi avut atâta putere și hotărâre. De câte ori am avut un moment de „Nu mai pot, am obosit”, el îmi zicea „Ba da, poți! Știi că asta vrei și știi c-o să-ți pară rău că n-ai luptat mai mult.”

Wow! Unde se fabrică bărbații de acest gen?

În Moldova. Bine, am avut noroc. Dar noi am și crescut împreună. În sensul că ne-am cunoscut la 17 ani. Nu se întâmplă prea des să cunoști pe cineva la 17 ani și să rămâi cu el. Ne-am maturizat împreună și ne-am format unul pe altul.

Unde v-ați cunoscut?

În liceu. Deși eram la licee diferite. El era în clasă cu colegele mele de generală și ne intersectam din când în când. Printr-a unșpea, am fost într-o excursie. Acolo, ne-am cunoscut mai bine și ne-am plăcut. Dar el era foarte timid. Până în a doișpea, când m-am dus eu la el și am pus piciorul în prag: „Băi, îmi placi foarte mult. Pupă-mă!” Și m-a pupat, ce să facă?

E tot artist?

Nu, informatician. E bine să fie cineva cu job stabil în familie. Dincolo de ajutorul părinților, pe care am mizat întotdeauna. Iubitul meu e complet din altă lume, dar mă ajută mult lucrul ăsta. E relaxant să ai lângă tine un om cu care să vorbești despre subiecte din afara artei. Deși e foarte pasionat de cinema. Și adevărul e că el mi-a deschis pofta de cinema. Înainte să-l cunosc, mă preocupa în primul rând teatrul și nu prea mă duceam la filme. El m-a tot dus la diverse filme, mi-a vorbit despre diverși regizori și, încet-încet, m-a molipsit.

După Sette Opere, ai impresionat cu o apariție scurtă, dar memorabilă, în Killing Time al lui Florin Piersic jr. Cum ai reușit să produci atâția... atâtea secreții nazale?

Ideea a fost a lui Florin. Nu erau ale mele în totalitate, au fost ajutate și de diverse adaosuri.

Ce fel de adaosuri? Din ce?

Nu știu exact ce au făcut ei acolo. O parte îmi aparținea, și ei au contribuit prin machiaj să le sporească. Am amintiri foarte vii cu filmarea aia. Mi-l amintesc pe Florin care striga tot timpul: „Nu! Nu te șterge la nas! Când ești în fața morții, nu mai simți nimic altceva! Fii acolo, fii în situație!” Deși mi-e prieten și deși mă înțeleg bine cu el, ca regizor m-a speriat. M-a ajutat să trăiesc destul de intens groaza din fața morții. Și adevărul e că atunci când celălalt personaj mi-a pus perna pe față, pentru o clipă mi-am și zis: „Gata. This is the end!”.

Pe de altă parte, Florin e un om foarte amuzant. Eram în vacanță după Sette opere când mi-a scris un mail, că Nicole Kidman nu poate să vină să facă filmul Killing Time și oricum e o vacă, așa că ar trebui să vii tu, care ești următoarea opțiune de după Nicole Kidman. Am râs. Apoi am citit scenariul și nu mi-a mai venit să râd. Am zis ceva de genul: „Mă, nu știu dacă... Eu sunt în vacanță acum. Voiam să mă relaxez și tu-mi dai chestia asta?” Dar Florin mi-a scris mai multe mailuri și, cum stăteam eu așa pe plajă, m-am gândit: „Hai, că pot să fac chestia asta!” E o singură secvență, e scurtă, dar e foarte puternică. Dacă nu iese, e degeaba.

Probabil, de-asta te-a și terorizat.

Așa cred și eu. Dar el lucrează oricum foarte intens și e sever cu actorii. E genul de regizor care știe exact ce vrea. Degeaba vii tu cu „Stai, să vedem”, să tragi lucrurile spre zona ta de confort. În cazul lui, lucrurile trebuie să cum fie le vede el. Și le vede bine.

Și după aceea?

După aceea, am început lucrul la Caníbal, care a ieșit deja în Spania și, la vară, iese și-n România. Regizorul Manuel Martín Cuenca m-a văzut în Sette opere, a vrut să mă cunoască, m-a chemat la un casting care a durat destul de mult – voia să vadă mai multe fete – și, până la urmă, s-a hotărât asupra mea și am început să lucrăm. Am jucat gemene în filmul ăsta. Iar pentru unul dintre cele două roluri m-am îngrășat zece kilograme în două săptămâni.

Stai să înțeleg. Ai filmat o soră slabă, apoi te-ai îngrășat și ai filmat-o pe a doua?

Da. Trei luni de zile a durat toată experiența. Am filmat primul rol în trei săptămâni, apoi am avut două săptămâni pauză de îngrășare și repetiții, apoi, l-am filmat pe al doilea. Partea interesantă e că, atunci când am început repetițiile pentru al doilea rol, regizorul s-a purtat cu mine de parcă aț fi fost o cu totul altă persoană, care vine să înceapă un proiect nou. O idee foarte bună.

Cum a fost să te îngrași atât de mult într-un răstimp atât de scurt?

Foarte greu. Am fost la un nutriționist din Madrid, care mi-a dat un program serios de cinci mese pe zi, cu mult repaus, fără sport. Mi-a dat și niște batoane speciale, bio-nu-știu-cum, care aveau echivalentul caloric al unei mese. Pe lângă ele, trebuia să iau o masă normală. Practic, mâncam dublu. A fost cumplit. Eram obosită tot timpul. Țin minte că mergeam la repetiții și ațipeam în fotoliu. Organismul meu, săracul, nu înțelegea nimic. „Mă, da’ ce-mi faci?” Eu am mâncat foarte puțin, de când mă știu, și mai mult când îmi aduceam aminte. Și acum, brusc, am început să-l îndop. Am invitat-o pe mama la mine, să mă ajute să pun kilogramele și să le și mențin. Nu mai încăpeam în nici o haină. Eram complet alt om. Și era foarte straniu pentru maică-mea. Ea, de când mă știu, m-a tot îndemnat: „Mamă, dar mai îngrașă-te și tu!” Știi cum sunt mamele. Și când m-a văzut așa, grasă, a fost fermecată: „Vai, ce bine-ți stă, doamneee! Ce mânuțe, ce fălcuțe!” Eu: „Mamă, lasă-mă, că nu mă mai suport. Abia aștept să le dau jos!”

Și prietenul tău... sau îți era deja soț?

Păi, ne-am căsătorit civil după Cele ce plutesc. Și religios, anul ăsta, la cinci ani diferență.

De ce?

Noi am vrut foarte tare să ne căsătorim. Dar pentru părinți ar fi fost un șoc dacă ne căsătoream religios, fără să-i anunțăm. Noi voiam să ne ferim de veșnica nuntă mare cu tot familionul, specifică Iașiului, de unde venim amândoi. Prima nuntă a fost cu foarte puțini oameni, pe care i-am anunțat în ultimul moment. Apoi, ai noștri au început să insiste: „Hai să facem și noi nuntă mare, să fii și tu mireasă!” Iar eu: „Mamă, hai mai bine să nu. Hai să facem ceva intim”. Ei ar fi vrut oricum să vină toată lumea, să ne vadă. Apoi, au înțeles că scopul nostru e să ne sărbătorim iubirea, nu să impresionăm poporul român.

Închizând paranteza: cum a reacționat soțul tău la kilogramele tale în plus?

I-au plăcut foarte mult. „Ce bine arăți!” Cumva, s-a implicat în toate schimbările pe care le-au presupus personajele mele. În timpul filmărilor, fiecare personaj aduce ceva nou la tine, fizic sau psihic. El e mereu prezent și observă cu bucurie amănuntele astea.

Deci, practic, au existat două săptămâni din viața ta când ai fost plătită să stai, să dormi și să mănânci? Sună a cariera ideală pentru orice român care se respectă.

Ba mai mult, uneori, regizorul ținea repetițiile la mine acasă, să nu mai fac eu drumul până acolo. Apoi, am început să filmăm. Noul personaj era radical diferit. Prima  avusese părul lung, blond, cu breton. Cealaltă era brunetă cu părul până la baza gâtului. Eram și mai rotundă la față, dacă poți să-ți imaginezi asta. Toată echipa a rămas tablou: „Vai, cât de schimbată ești!” Și de câte ori mi se spunea: „Vai, ce te-ai îngrășat!”, eram recunoscătoare. „Mulțumesc!” Aveam nevoie s-o aud, pentru că mi se părea că nu iau deloc în greutate.

Și, probabil, ai și slăbit repede.

Da. Am început să pierd kilograme pe când filmam. Dar nu s-a simțit foarte tare, pentru că acțiunea se petrecea iarna, iar personajul era extrem de îmbrăcat.

Tu pentru filmul din Italia ai învățat italiana, pe care n-o știuseși. Pentru cel din Spania ai învățat spaniola?

Da. Nu le știusem pe nici una înainte. Italiana nu s-a lipit de mine așa cum se lipise spaniola. Dar dacă aș primi mâine un rol în italiană, aș recupera de îndată!

Ai și alte propuneri?

Am un agent. Ăsta e un lucru foarte important. Am discutat cu un regizor pentru un proiect care ar trebui să aibă loc la anul. Dar aștept cu nerăbdare Premiile Goya. Să vedem ce se întâmplă. Pe 7 ianuarie se anunță nominalizările, și, din câte am înțeles, filmul e printre favorite.

Și După Caníbal?

Am terminat filmările în aprilie și m-am întors în România. Am jucat în București Non Stop al lui Dan Chișu, în mai. Apoi, am început repetițiile la Generation Y al Cristinei Jacob, filmul ei de debut făcut împreună cu Mediapro. Aici joc o adolescentă care, surpriză, este plinuță. Și pentru acest film a trebuit să mă îngraș șapte kilograme.

Cum suportă organismul tău oscilațiile astea extreme în greutate?

Aveam deja exercițiu, nu? (Zâmbește.) Ce-a fost mult mai bine aici e că ei au vrut să mă îngraș pe bază de sport, să pun mușchi pe mine, pentru că o adolescentă grăsuță e o tipă cu carne tare. Făcând foarte mult sport și mâncând mult, m-am simțit mult mai bine. În sfârșit, după ce am terminat și flmarea asta, am slăbit cât am putut de repede. Mi-era dor de hainele mele vechi.

Dar nu ți-e teamă că acest yo-yo îți va afecta sănătatea?

Mă simt foarte bine. Am avut nutriționiști, mi-a fost monitorizată sănătatea, mi s-au făcut teste de sânge.

Unde ți-a plăcut cel mai mult?

În Spania. M-am regăsit foarte mult în locuri și în oameni. Sunt buni, calzi și deschiși. Cu echipa, făceam diverse lucruri împreună în perioada filmărilor: mergeam la cursuri de yoga, la cursuri de patinaj, ne plimbam, ieșeam în oraș... Nici ei nu erau din Granada, toți erau din Madrid și, practic, toți eram în deplasare. Am păstrat legătura cu mulți dintre ei. În Italia, era vorba despre povestea Luminiței, o fată foarte singură, care trăiește în ghetoul din Torino, n-are pe nimeni, fură ca să se poată întreține și trebuie să se ducă la niște români, să le dea o parte din bani. Atmosfera era sumbră, apăsătoare. În plus, era iarnă, iar Torino era foarte gri.

Și în ce colț al lumii ai mai fost?

Am filmat o lună și la New York, cu Luiza Pârvu. Un scurtmetraj intitulat O lume nouă. Ea e la master acolo, iar eu m-aș întoarce oricând în orașul ăla minunat. Proiectul spune povestea primilor români care au emigrat în America, și e inspirat din fapte reale. La mina Darr a avut loc o explozie în 1907 și au murit 380 și ceva de oameni, dintre care vreo 200 erau români. Pe atunci, făceai patruzeci de zile din România până-n America. Am studiat epoca respectivă și mi-a plăcut la nebunie. Am recitit inclusiv Ion și Moara cu noroc. E atât de ciudat să le recitești acum. Te întorci la ele și-ți dai seama cât de prost erai în liceu și cât de mișto sunt ele de fapt.

Și acum, că ai o pauză, cum o petreci?

Acum, mă concentrez pe sărbători. Abia aștept să ajung acasă la Iași, la mama și la tata. Anul ăsta am făcut cinci filme, cu roluri foarte solicitante, și-mi doresc să studiez, s-o iau de la capăt cu metoda Meisner și cu Stella Adler. Lucrând atât de mult, intri pe o zonă de confort, și e ok să schimbi tehnica, să descoperi lucruri noi la tine.

Foto: Adi Bulboacă