Când, acum câteva luni, Jim Carrey anunța că se leapădă de <i>Kick Ass 2</i>, continuarea spumoasei comedii cu pseudo- și cvasisupereroi <i>Kick Ass</i>, mi-am pus o singură întrebare: „Cât de sinistru de prost poate fi un film, să se dezică Jim Carrey de el? Jim Carrey, omul care a făcut <i>Cable Guy </i>și <i>Ace Ventura: When Nature Calls </i>fără să clipească?”
Răspunsul e că Jim Carrey are o scară atât de confuză a valorilor, încât ai zice că e actor român. Pentru că rolul său din sequelul <i>Kick Ass 2 </i>e mai bun decât toate comediile lui cu scălâmbăieli la un loc. Rolul său, Captain
Când, acum câteva luni, Jim Carrey anunța că se leapădă de Kick Ass 2, continuarea spumoasei comedii cu pseudo- și cvasisupereroi Kick Ass, mi-am pus o singură întrebare: „Cât de sinistru de prost poate fi un film, să se dezică Jim Carrey de el? Jim Carrey, omul care a făcut Cable Guy și Ace Ventura: When Nature Calls fără să clipească?”
Răspunsul e că Jim Carrey are o scară atât de confuză a valorilor, încât ai zice că e actor român. Pentru că rolul său din sequelul Kick Ass 2 e mai bun decât toate comediile lui cu scălâmbăieli la un loc. Rolul său, Captain Stars and Stripes, îmbină într-un mod atât de subtil stilul de interpretare à la benzi desenate – stil care definește și încheagă toată distribuția, așa cum numai filmele britanice, fie ele și de comedie, pot s-o facă – cu o anume profunzime inefabilă, adânc omenească. Nu l-am mai văzut atât de bun în nimic, de la The Eternal Sunshine of The Spotless Mind încoace. E fascinant și de neînțeles pentru mine cum unii oameni aleg să-și bage în mod deliberat picioarele exact în lucrurile valoroase din viața lor. Mai ales când sunt atât de rare.
Revenind la film: Kick Ass 2 e, după cum ziceam, o alegorie romantico-ironică, pornind de la benzi desenate, pe tema relativității binelui și a răului. Știu, e aparent ridicol să vorbești așa despre filme cu supereroi. Dar subliniez, ăsta e un film britanico – american, drept care abundă de umor britanic, de ingeniozitate britanică, de personaje conturate și caracterizate britanic și… de ritm alert, de comedie americană.
Apoi, remarc un trend extrem de măgulitor, prezent și în Fast and Furious 6, și în multe alte filme de acțiune pe care nu le-am văzut: Femeia Bate-Tot. Aici, în forma: unicii luptători cu testicule veritabile, în armatele alea de pămpălăi efeminați, sunt Hit Girl Mindy Macready (Chloe Moretz) pe partea pozitivă și Mother Russia (Olga Kurkulina, bodybuilderiță profesionistă, mare cât un munte) pe partea negativă. Adevărul ăsta e: noi, fetele, suntem bărbații mileniului al III-lea.
Apoi e ceva ilar-familiar în motivația noii găști de răufăcători adunate de lamentabilul Chris D’Amico (Christopher Mintz Plasse, care promite să devină un Steve Buscemi al generației sale): „Vreau să-i omor și să filmez, să uploadez înregistrarea pe Youtube și să devină virală!”. Eroii, pozitivi sau negativi, își dau follow pe Twitter, se împrietenesc pe Facebook, încarcă poze pe Instagram. Utilizarea vastelor rețele sociale ale prezentului apare în cele mai neașteptate momente – și e leșinătoare de râs. Evident, antieroul e mic, gras și orice tentativă de a face ceva cu personalitate rezultă într-un nou eșec, ceea ce îl încrâncenează și mai mult. Așa își și alege numele de erou malefic: The Mother Fucker. Îl repetă triumfător, cu voluptate. O voluptate care, pe o față ca a lui, e delirant de comică.
Nu eroii negativi sunt cei cu adevărat antipatici în acest film. Personajul care te face să vrei să spargi ecranul e sergentul Marcus (Morris Chestnut) tatăl adoptiv al fetei, omul care se străduiește din răsputeri s-o transforme pe aceasta într-o adolescentă banală și mediocră. Zâmbetul binevoitor cu care o obligă să facă diverse lucruri "normale pentru vârsta ei", dar pe care ea nu simte că vrea să le facă, e cel mai detestabil lucru din tot filmul. Și efectele tentativei de normalitate sunt mai traumatizante decât o copilărie întreagă de cafteală cu interlopi. Așa, fata ajunge să descopere hărțuiala și răutățile specifice „copiilor populari”. Care sunt, poate, mai sadici și mai necruțători decât cei mai odioși ucigași ai lumii interlope.
Și ajung acum la protagonistul sequelului, timidul și adorabilul Kickass / David Lizewski (Aaron Taylor Johnson, frumușelul care l-a jucat și pe Vronski în Anna Karenina.) Kickass e, practic, un nice-guy înnăscut, ajuns supererou printr-un lanț de confuzii din care a ieșit întotdeauna învingător mai mult datorită jocului împrejurărilor. Un suflet candid și naiv, care vrea pace pe pământ. Costumul său de supererou nu inspiră nici teamă, nici mister, nici forță, nici sex-appeal, ci o formă de pufoșenie ingenuă. Genul de bărbat lipsit de apărare, care are nevoie de o scorpie alături, să se certe ea cu administratorul hrăpăreț, cu chelnerul care a umflat artificial nota de plată și cu funcționara antipatică de la poștă.
Iar Hit-Girl e exact femeia cu pricina. Am râs cu lacrimi de borcanul ei pentru înjurături (Swear Jar), în care cotiza câte un dolar de câte ori scotea vreun cuvânt buruienos. Și în care, de la un punct încolo, cotiza direct pumnul de bancnote. Ar trebui să înființăm și noi un Swear Jar în redacție. Cred că eu aș fi principalul cotizant, ce-i drept.
Pe scurt, Kick Ass 2 reușește o performanță de care numai Shrek 2 a fost capabil, din câte țin eu minte acum: să fie un sequel mai bun decât filmul inițial, cel din 2010. Poate că absența lui Nicholas Cage din sequel este principalul motiv.
