Când îl auzi pe Corneliu Porumboiu explicându-și filmele, punctând ce voia să spună și ce referințe culturale avea în cap, te convingi că e o persoană creativă, inteligentă, spirituală. Din păcate, asta nu ajută cu nimic experiența cinematografică în sine, care, consecvent cu Polițist, adjectiv, își adjudecă fără tăgadă titlul de Plictiseala Anului.
E ciudat. Scenariul Metabolismului, din câte îl poți deduce, e bine scris, cu situații care conturează impecabil crescendo-ul unei obsesii. Personajele sunt puse just în contrapunct: dorința lui din ce în ce mai necontrolată și mai acidă, ca un ulcer,
Când îl auzi pe Corneliu Porumboiu explicându-și filmele, punctând ce voia să spună și ce referințe culturale avea în cap, te convingi că e o persoană creativă, inteligentă, spirituală. Din păcate, asta nu ajută cu nimic experiența cinematografică în sine, care, consecvent cu Polițist, adjectiv, își adjudecă fără tăgadă titlul de Plictiseala Anului.
E ciudat. Scenariul Metabolismului, din câte îl poți deduce, e bine scris, cu situații care conturează impecabil crescendo-ul unei obsesii. Personajele sunt puse just în contrapunct: dorința lui din ce în ce mai necontrolată și mai acidă, ca un ulcer, și detașarea ei, de Monica Vitti. Dialogurile sunt interesante și, printre aparente banalități, punctează perfect disperarea lui din ce în ce mai accentuată. Ca roman, sau ca simplu scenariu care să fie regizat de altcineva, Metabolism ar fi fost minunat. Din păcate, Porumboiu-regizorul vine peste Porumboiu-scenaristul și-l ucide în dulce stil vasluian, cu câteva lopeți în cap.
Sincer, dacă ar fi să-i fac un interviu lui Corneliu Porumboiu - dar mă va refuza, mai mult ca sigur, după acest text, prima mea întrebare ar fi: "De ce aveți nevoie de imagine să vă spuneți poveștile? Care, concret, este rolul imaginii în Metabolism?" Și răspunsul foarte sincer, pe care nu mi-l va da, e "Nici unul". Nu mă înțelegeți greșit: iubesc imaginea deliberat urâțită, când ea slujește un demers artistic. Iubesc coridoarele angoasante de spital din Moartea domnului Lăzărescu, hotelul ceaușist kitsch din 4 săptămâni, 3 luni și 2 zile, ba chiar și apartamentul din ce în ce mai răvășit și descompus din Toată lumea din familia noastră, pentru că spațiul și, mai important, dinamica explorării lui, potențează și intensifică mesajul.
Înțeleg și stagnarea din Polițist - adjectiv - simbol al ritmului intoxicant, ucigător de suflete, dintr-un oraș tâmp de provincie. DAR NU ÎNȚELEG NEAM DE CE PORUMBOIU FOLOSEȘTE EXACT ACEEAȘI STAGNARE, ACELAȘI RITM LENT ȘI DOMOL DE MOLUSCĂ LEȘINATĂ, PENTRU REDAREA INTENSITĂȚII UNOR SENTIMENTE SCĂPATE DE SUB CONTROL? Oare pentru că nu poate altfel?
Însă păcatul cel mai grav al acestui film, din punctul meu de vedere, nu e lentoarea - ci redundanța monotonă. Exemplific. Există un cadru luuuuuung, constând într-o ușă întredeschisă - iar din gemete aflăm că eroii fac sex. Aflăm asta în primele 2 secunde. Dar cadrul durează mult-mult-mult, fără ca peste informația "eroii fac sex" să se adauge ceva. Măcar un scârțâit de pat care să sugereze că au schimbat și ei poziția. :) Sau: avem un cadru lung-lung-lung cu endoscopia eroului. Aflăm repede că e sănătos, și toate scuzele lui cu ulcerul sunt o minciună de doi bani. Din punctul de vedere al spectatorului: OK, got that part, să trecem mai departe. Ei, bine, nu. Lui Porumboiu îi plac mațele eroului său și ni le arată îndeluuuuuuung.
Prin modul de a doza informația, Porumboiu seamănă cu profesorii ăia de facultate cenușii și plicticoși, care predau socialismul pe vremea părinților noștri. Cereți-le cursul de socialism. O să râdeți cu lacrimi de modul în care aceeași chestie e spusă iar și iar, în cârnați de cuvinte inexpresive. Da, cred că asta rezumă perfect modul de a face filme al lui Porumboiu-regizorul: e echivalentul cinematografic al limbajului de lemn.
