Tokarev nu e un film polițist obișnuit. E un film polițist regizat de un mexican dement. Paco Cabezas, autorul său, a mai produs deliruri cinematografice violente, cum ar fi Aparecidos și Carne de neon.
Acum, Cabezas a dat lovitura cu un blockbuster american, cu Nicholas Cage în rolul principal. Un actor mediocru în mare parte a carierei lui, dar care joacă tot filmul la temperatura pe care i-o dictează regizorul venit dinspre sud.
Și totul e mexican în modul în care se poartă eroii lui Cabezas. Cum se atașează unii de alții; cum se protejează, când se iubesc, și cum se sfâșie, când se urăsc.
Tokarev nu e un film polițist obișnuit. E un film polițist regizat de un mexican dement. Paco Cabezas, autorul său, a mai produs deliruri cinematografice violente, cum ar fi Aparecidos și Carne de neon.
Acum, Cabezas a dat lovitura cu un blockbuster american, cu Nicholas Cage în rolul principal. Un actor mediocru în mare parte a carierei lui, dar care joacă tot filmul la temperatura pe care i-o dictează regizorul venit dinspre sud. Ceea ce e un sport extrem, vă asigur.
Și totul e mexican în modul în care se poartă eroii lui Cabezas. Cum se atașează unii de alții; cum se protejează, când se iubesc, și cum se sfâșie, când se urăsc. Cum refuză bani, când e vorba să intre într-o afacere murdară, doar pentru că e vorba de un prieten. Totul e excesiv, tumultuos, de la mișcarea camerei la muzică și de la jocul actoricesc exacerbat. E un studiu interesant despre cum poși scoate omul din Mexic, dar nu scoți Mexicul din om, și ar da prilejul unei analize mai ample, despre cât are industria americană de film de câștigat prin faptul că, în ultima vreme, primește cu brațele deschise cineaști de toate naționalitățile.
Filmul e - oarecum previzibil din partea unui mexican - un story cu detectivi și interlopi. O poveste despre un mafiot (Nicholas Cage) care, după un jaf care-i lasă, pe el și pe tovarășii lui de smardoieli, cu o căruță de bani, decide să folosească într-un scop nobil avutul picat din cer și să-și facă o familie și o firmă de construcții.
Zis și făcut. Numai că trecutul nu doarme. Teoretic, există doar trei oameni care știu că, în jaful respectiv, l-au asasinat pe fratele șefului Mafiei rusești. Un secret întunecat, care poate dezlănțui iadul în orice secundă.
Iar când fiica lui Cage dispare, și reapare în câteva zile plutind pașnic în râu, împușcată în cap cu un pistol Tokarev rusesc, totul pare să se lege. Cage și prietenii săi pornesc într-un măcel glorios de-a lungul și latul orașului, încercând să afle cine a avut ideea complet cretină să se răzbune omorând o adolescentă.
Prima senzație e de "hai, frate, am văzut asta în minim 5.000 de filme și 30.000 de seriale TV". Și te uiți cu o plictiseală oarecum anticipatorie și suverană. Abia după ce lucrurile încep să se lege, te prinzi de umorul absolut savuros al mexicanului și de modul în care toate exagerările și patetismele de până atunci erau perfect justificate în cu totul alt registru decât te așteptai: acela al farsei. Întorsătura de situație finală m-a făcut să râd copios.
Pe scurt, Tokarev nu e un film de Oscar, nu e unul de înaltă ținută artistică sau de satisfacții intelectuale rare. În schimb, e unul care-și bate joc triumfător de suficiența spectatorului "avizat". Și de aceea, l-am adorat.
Mențiune specială: Danny Glover, care joacă rolul bătrânului polițist de culoare, e bestial. Un amestec de umor, resemnare și cinism bonom care te fac să-ți dorești să stea cât mai mult în cadru.
