Paul Bailey: "Mă distra să fiu femeie pe scenă"

Scriitorul britanic Paul Bailey a fost actor, înainte să cucerească gloria internațională, în calitate de prozator și dramaturg. A vizitat România pentru că pregătește un roman inspirat de patria noastră – și știe mai multă istorie națională decât jumătate din compatrioții noștri.

TABU: Văd că ți-ai ales un vin alb de calitate. Ești pasionat de vinuri?

PAUL BAILEY: Da. Sunt în vacanță, iar vinul e parte de bază a vacanțelor mele. Știu, sună stupid să vii la București în vacanță, în ianuarie, dar am foarte mulți prieteni aici. Și voi citi din cartea mea cea nouă, care va fi publicată anul ăsta, ceva mai încolo, și a cărui poveste se desfășoară aici. Mai exact, la Paris, București și Londra. Partea cu Bucureștiul – partea a doua a cărții – e plasată în anii ‘30. Tatăl eroului e un avocat de succes, familia sa locuiește într-o casă mare, în apropiere de Cișmigiu, care, se spune, era foarte la modă în acea vreme. Dinu pleacă la Paris pe banii tatălui său. Are o viață boemă, luxoasă, în Montmartre. Acolo îl cunoaște pe Răzvan, care vine de pe o moșie din Corcova, proprietate a familiei Bibescu. Am citit mult despre Bibești. În roman, nu-l menționez pe Emanuel Bibescu – un bărbat superb, care s-a sinucis – vorbesc doar despre un prinț care a ales să-l educe pe Răzvan, acest copil orfan, fiul unei țărănci văduve de pe moșie. Prințul îl adoptă în 1901 și se sinucide în 1919, lăsându-l pe Răzvan în Paris, la voia întîmplării. Tânărul e prea educat să se întoarcă la condiția lui simplă, dar nu are resursele pentru a duce viața cu care era obișnuit. El și Dinu se îndrăgostesc unul de celălalt. Nu vă spun mai mult. Va fi primul roman gay cu subiect românesc.

Glumești. Avem o literatură gay destul de stufoasă.

Știu că și fiul lui Caragiale, Mateiu, era gay. Pe atunci, nu putea scrie foarte explicit despre asta, dar se poate citi printre rânduri.

Cum de ești atât de familiar cu istoria și literatura noastră.

V-am vizitat țara încă de pe vremea lui Ceaușescu. Era un loc înspăimântător. Fusesem invitat de Uniunea Scriitorilor, Dumnezeu știe de ce. Poate pentru că Ceaușescu mima afinitatea față de Vest. Am ajuns aici în primăvara lui ‘89, erau cozi interminabile la pâine pe stradă. Duminica nu aveai voie să mergi cu mașina. Dar marea surpriză a fost limba; similaritatea ei cu italiana, pe care o știam foarte bine. Am decis că vreau să aflu cât mai multe despre România și am citit toate cărțile pe care am putut pune mâna. În biblioteca pe care o frecventam, la Londra, unele dintre aceste cărți nu fuseseră consultate de 30 sau de 40 de ani. Foarte multe erau scrise de călători britanici care vizitaseră țara în secolul al XIX-lea. Cu fotografii ale țăranilor. M-am îndrăgostit de țara asta.

Ai mai avut un erou român într-un roman mai vechi al tău, Kitty & Virgil. Tot o expresie a dragostei față de România?

Și în Uncle Rudolf. Care vorbește despre români emigrați la Londra. Care educă „britanic” un copil pe nume Andrei Petrescu și-i schimbă numele în Andrew Peters. Dar, promit, e ultima oară când scriu despre România.

De obicei, oamenii se amorezează de țări mai mari, cu o cultură mai solidă. Tu de ce ai ales o biată țărișoară est-europeană?

Întâi, m-a captivat limba. Apoi, o parte a poeziei. Bacovia mi s-a părut ușor de citit, chiar și cu cunoștințele mele precare de română. Sau Eminescu. Pe când eram eu copil, se învăța poezie. Pe dinafară. Era un minunat exercițiu de memorie. Și de estetică, dacă poezia e bună. Apoi, m-am împrietenit cu oameni ca Marius Chivu, Denisa Comănescu și Antoaneta Ralian. Țin minte, în septembrie 1989, Antoaneta a reușit să obțină o viză de zece zile la Oxford. Am invitat-o la cină. Deja era evident că Polonia, Ungaria și Cehia se debarasau de jugul sovietic. Iar ea mi-a spus, cu lacrimi în ochi: „Asta nu se va întâmpla niciodată la noi!” Iar în decembrie, s-a întâmplat. L-am cunoscut și pe Ion Caramitru, venise cu o conferință despre Shakespeare la un festival de teatru. Am discutat despre viața de actor în România, înainte și după Revoluție. El mi-a povestit că, înainte, n-ai fi putut monta sub nici o formă o piesă ca Julius Caesar, care vorbește despre asasinarea unui dictator. Țin minte că am fost și eu să văd Îmblânzirea scorpiei, montată înainte de ‘89. O piesă care nu m-a amuzat niciodată. Dar s-a râs pe rupte. Companioana mea, Rosemary, de la Consiliul Britanic, mi-a explicat că toate poantele la care se râdea erau aluzii la Ceaușești.

Italiana cum ai învățat-o?

De la un italian bătrân. După ce am câștigat primul premiu literar, am decis să plec în Italia cu banii. Și m-am dus la tipul ăsta, l-am salutat, iar el mi-a zis: „Ăsta e ultimul tău cuvânt în engleză. În următoarele câteva luni, nu vom vorbi decât italiană.” M-a învățat italiana literară. Iar când am ajuns în Italia și am început să vorbesc cum mă învățase el, ăia au murit de râs. „Noi nu vorbim așa de mult!” Și atunci, a trebuit să mă eliberez de ceea ce mă învățase.

Înainte de a trece la literatură, ai fost actor. De ce ai renunțat la profesia asta?

Am absolvit Școala de Artă Dramatică din Londra, apoi am fost actor profesionist timp de opt ani. Totul a început la școala de băieți, unde m-au distribuit în piesa școlii. Nefiind fete, jucam și rolurile feminine. Iar eu am jucat-o pe protagonistă, an de an, de la vîrsta de 13 ani. Mă distra să fiu femeie pe scenă. Și mama spunea că e amuzant să-ți vezi fiul îmbrăcat în femeie. Abia după trei ani, am fost distribuit în piesa lui Shakespeare, Henric al patrulea, în rolul titular. Mama, fată simplă din popor, needucată, care nu citea – în copilărie, nici eu n-am citit – a avut probleme cu limbajul shakespearian și mi-a spus: „Urăsc să-ți spun asta, dar te preferam ca femeie”.

Și te-ai întors la rolurile de femei?

Niciodată. Am fost admis cu bursă la Artă Dramatică. Fără bursă nu m-aș fi descurcat. Eram copil sărac, tata murise pe când aveam 11 ani. Apoi am jucat un an la Stratford, la Shakespeare Memorial Theatre. Acolo l-am cunoscut pe Christopher Plummer, înainte să devină celebru cu Sunetul muzicii. A făcut-o pentru bani; el numea acest film The Sound of Mucus. Un tip foarte simpatic. Apoi am jucat în televiziune. Pe atunci, serialele TV erau transmise live; dacă greșeai replica, toată lumea vedea lucrul ăsta. Ca în teatru. Abia după ce eroul principal al unui astfel de serial și-a uitat replicile cheie, le-a dat prin cap să preînregistreze. Am terminat contractul ăla, am ieșit din studio și am zis: „Gata cu actoria!” Deja mă apucasem de scris.

Ce anume?

La început, teatru radiofonic și de televiziune, dar textele alea n-au fost îndeajuns de comerciale pentru ei. Apoi, am început să scriu un roman despre femei bătrâne într-un azil. Ăsta a fost La Jerusalem, romanul care a câștigat o grămadă de premii, inclusiv călătoria în Italia. Mi-a schimbat viața.

Ai vizitat un cămin de bătrâni?

N-a fost nevoie. Tata era mult mai bătrân decât mama; de aceea a și murit atît de repede. Iar mama, la rândul ei, s-a măritat cu el la 30 și ceva de ani – târziu, după standardele vremii – și m-a născut la 42. Am crescut printre prietenii mamei și ai tatii, oameni foarte bătrâni. Când mama a venit la ceremonia de absolvire, toți ceilalți băieți aveau mame cu aspect tineresc; numai mama mea se apropia de 60 de ani. Asta m-a ajutat să nu tratez niciodată oamenii bătrâni ca pe specimenele altei rase. Prietenii mamei erau plini de energie, în ciuda vârstei, iar eu mă simțeam iubit și îngrijit.

Ai scris și câteva biografii controversate. Ca aceea a Cynthiei Payne, celebra matroană de bordel, dar și biografiile mai multor gay icons.

Cynthia ținea un bordel pentru bătrâni. Nu neapărat din altruism. Considera că moșii ăștia încă au nevoie de o viață sexuală activă, iar soțiile nu mai sunt interesate de ei. Bordelul ei era pe o străduță umbroasă, străjuită de copaci, în nordul Londrei, în vecinătatea unei mănăstiri. Ea și Maica Stareță se înțelegeau foarte bine. Călugărițele i-au și luat apărarea în proces: „Noi n-am auzit nimic!” Iar Cynthia și-a dorit ca povestea asta să fie scrisă de un gay, pentru că un mascul hetero ar fi simțit impulsul să o batjocorească și să o judece. Iar eu am convins-o să vorbească inclusiv despre subiecte pe care nu era pregătită să le abordeze, cum ar fi avorturile. „Oamenii vor fi oripilați”, a zis ea. „Nu așa cum o scriu eu. O voi face cu empatie. Tipii ăia te-au tratat abominabil.” Iar în bordel, n-a folosit prostituate, ci casnice plictisite, neglijate de soții lor. Femei care puteau face bani în plus. Totul se întâmpla în timpul zilei, se servea ceai… Era un bordel incredibil de politicos. Almodóvar ar fi putut face un film incredibil pe acest subiect.

Păi, nu era chiar bordel, mai mult casă de întâlniri, nu?

Se făcea sex pe bani. Atunci am aflat cu stupoare că nu toate prostituatele își fac meseria cu silă. Unele o practică cu pasiune, ca pe o vocație.

Nu crezi că prostituția ar trebui legalizată?

Eu da, dar ele nu. Pentru că asta le-ar obliga să plătească impozite.

Să știi că te admir. Sunt mulți artiști gay și în București, dar se sfiesc să discute atât de deschis despre asta. Tu de ce nu te ascunzi.

Alex Leo Șerban era deschis în privința asta. Cel puțin față de mine.

În București, la paradele gay defilează doar travestiții, ambasadorii și activiștii hetero pentru drepturile omului. Cum comentezi asta?

Când am vizitat România pentru prima oară, l-am întrebat pe ghid după ce am băut câteva pahare: „Cum e comunitatea gay pe aici?” Iar ghidul, un securist, a replicat: „Gay, adică veselă?” Eu i-am explicat la ce mă refeream, iar el s-a oripilat. „Nu. În România nu există asemenea oameni. Toți sunt în Ungaria!” Peste o lună, m-am dus la Budapesta și, acolo, oamenii erau gay pe față. Iar asta înainte să cadă Zidul. Iar Praga e în continuare cel mai gay oraș din Europa de Est.

Pot înțelege fofilarea, pentru că, și în tinerețea mea, am fost considerați infractori până în 1967. Mi-am pierdut virginitatea la 17 ani, prin delict. Iar prima mea poveste de dragoste a fost cu un negru. Imaginează-ți cum ar fi fost să-i spun mamei nu doar că sunt gay, ci și faptul că am o relație interrasială! Pe atunci, cei mai mulți gay se căsătoreau. Un iubit a mers atât de departe încât să mă invite la nunta lui. I-am explicat că e puțin cam prea mult pentru mine.

Pe atunci, polițiștii te detectau prin intermediul unor agenți efeminați, care se uitau lung la tine și, uneori, te însoțeau până la pisoar și-ți zâmbeau. Apoi, la cel mai mic avans, te arestau. A fost sinistru. Realmente sinistru.

Susții căsnicia între persoane de același sex?

Nu cred în instituția căsniciei; nu cred în iubirea cu acte în regulă. O să fac un parteneriat civil cu partenerul meu de acum, pentru că sunt un om bătrân și vreau să-i rămână lui tot ce am, dacă mor.

Te consideri o persoană religioasă?

Oarecum. M-am convertit la catolicism; dar după ce am văzut că Vaticanul mușamalizează atâtea abuzuri împotriva copiilor, m-am detașat. Când am locuit la Roma, am cunoscut povestea unui preot monstruos, care abuza copii în cele mai dezgustătoare moduri. Iar ei nu făceau decât să-l mute de la o biserică la următoarea. Până când, în cele din urmă, un copil s-a dus acasă, a spus familiei ce se întâmpla, iar poliția a reacționat prompt. Dacă polițiștii nu l-ar fi crezut, monstrul ăsta ar fi putut continua cu abuzurile la nesfârșit. Cred în Dumnezeu, dar urăsc ipocrizia preoțească. Mi-e silă să trebuiască să înghit tot acel bullshit doar pentru împărtășanie. Urăsc faptul că biserica transformă credința în politică.

Ești împotriva politicii?

Acum, în Marea Britanie, politica e în cea mai groaznică decădere. Pe când eram copil, tata era socialist înflăcărat. Am fost crescut cu ideea că politica e menită să transforme lumea într-un loc mai bun. Dar adevărul e ca politicienilor nu le pasă decât de propriile lor cariere. Nu-i interesează ce se întâmplă într-un spital public – iar cei mai mulți dintre ei n-au vizitat niciodată vreunul. Habar n-au câte ore muncesc o grămadă de oameni, pentru salarii ridicole.

Dar vorbești ca un socialist!

Sunt un socialist. Cele mai importante reforme, inclusiv abolirea pedepsei cu moartea și a războiului împotriva homosexualilor, legile de protecție a persoanelor cu dizabilități, toate au fost impuse de laburiști. Dar sunt de acord că au existat și câțiva conservatori buni. În fond, Churchill a fost cel care ne-a ajutat să învingem într-un război cumplit.

Foto: Jane Bown / The Observer.