În ultima vreme, sunt un om norocos. Am o experiență cinematografică minunată după alta. De această dată, sursa plăcerii vizuale vine din partea asta a Prutului și e de o delicatețe nespusă, miniaturală, care contrastează acut cu fața de lăcătuș montator la uzina "Steagul Roșu", a autorului Tudor Cristian Jurgiu (foto, dr.)
Câinele japonez e unul dintre acele creații rare care izbutesc cu brio să fie sensibile și înduioșătoare, fără să cadă în păcatul patetismului. "Dar care e diferența între sensibil și patetic?" m-a întrebat ieri o cititoare pe net. Păi, când doi oameni se uită siropos unul
În ultima vreme, sunt un om norocos. Am o experiență cinematografică minunată după alta. De această dată, sursa plăcerii vizuale vine din partea asta a Prutului și e de o delicatețe nespusă, miniaturală, care contrastează acut cu fața de lăcătuș montator la uzina "Steagul Roșu", a autorului Tudor Cristian Jurgiu (foto, dr.)
Câinele japonez e unul dintre acele creații rare care izbutesc cu brio să fie sensibile și înduioșătoare, fără să cadă în păcatul patetismului. "Dar care e diferența între sensibil și patetic?" m-a întrebat ieri o cititoare pe net. Păi, când doi oameni se uită siropos unul la altul, spun vorbe siropoase și fac și gesturi siropoase, avem triplu sirop (aka triplu pleonasm), ceea ce constituie infracțiune de patetism. Când doi sau mai mulți oameni poartă o conversație cvasi-casual, au priviri stinghere și gesturi nesigure, iar tu, spectator, simți din energiile lor o uriașă dragoste imposibil de mărturisit, vorbim de sensibilitate reală. Pentru că nici o sensibilitate reală a acestui univers nu se apucă să se lăfăie pe tavă ca o plăcintă cu dovleac. Orice corp scufundat în sensibilitate, conform legii lui Arhimede, este împins de jos în sus cu o forță defensivă egală cu sensibilitatea dizlocată de respectivul corp. Ce încerc eu să spun cu gluma asta de autobază e că, niciodată, sensibilitatea adevărată nu flutură pe garduri și nu se bagă-n seamă cu tine la modul: "Uite-măăă!"
Câinele japonez e un film de generation gap și de ciocnire între culturi. Îl avem pe de o parte pe Victor Rebengiuc, într-un rol de țăran taciturn și blajin - o partitură pe contraemploi, căreia actorul îi dă niște nuanțe zdrobitoare, din cele mai subtile gesturi și priviri; și pe de alta pe fiul rătăcitor (Șerban Pavlu), plecat în Japonia, de unde vine în vizită, cu soția (Kana Hashimoto) și copilul, după ce casa părintească a fost luată de inundații. Pe aceste premise, putea ieși o comedie de situații, putea ieși o satiră socială, putea ieși un film zgomotos și violent; dar Jurgiu a optat pentru varianta sobră și intens umană. Modul în care bătrânul țăran singuratic, marcat de durerea plecării fiului, ajunge treptat la o conexiune umană cu nora dintr-o lume complet diferită, a supertehnologiei, e urmărit discret și veridic. Fără ca Jurgiu să-și propună asta, Câinele japonez devine cel mai bun film de familie din cinema-ul românesc.
Se adaugă stilistica cu totul aparte, predilecția lui Jurgiu pentru cadre compuse artistic, cu o acțiune în plan apropiat adeseori contrapunctată sau completată de o alta, în plan îndepărtat, structurate cu aceeași discreție ca și aceea a regiei - și avem un film minunat. Unul care vă va face să plângeți pe scene în care personajele discută despre aparent nimic.
Foto: Adi Marineci / Transilvania Film.
