Dacă un om a căutat în permanență să provoace și să indigneze, generând râsete copioase din clipa în care creierul ascultătorului recepta ideea de farsă, acela a fost Sacha Baron Cohen. Ultima lui glumă, cea de la Britannia Awards, unde a fost premiat de "cea mai în vârstă parteneră de film a lui Charlie Chaplin", o doamnă Grace Cullington, căreia i-a luat bastonul, apoi, executând mișcări "chaplinești", s-a împiedicat și i-a împins scaunul cu rotile de pe scenă, "ucigând-o", a fost undeva la limita dintre extrem de insultător și delirant de hazliu. "Ce mod minunat de a muri... oferindu-mi un premiu
Dacă un om a căutat în permanență să provoace și să indigneze, generând râsete copioase din clipa în care creierul ascultătorului recepta ideea de farsă, acela a fost Sacha Baron Cohen. Ultima lui glumă, cea de la Britannia Awards, unde a fost premiat de "cea mai în vârstă parteneră de film a lui Charlie Chaplin", o doamnă Grace Cullington, căreia i-a luat bastonul, apoi, executând mișcări "chaplinești", s-a împiedicat și i-a împins scaunul cu rotile de pe scenă, "ucigând-o", a fost undeva la limita dintre extrem de insultător și delirant de hazliu. "Ce mod minunat de a muri... oferindu-mi un premiu mie".
Iată clipul.
Evident, Grace Cullington nu există. Singura parteneră a lui Chaplin cu acest nume de familie a fost Margaret Cullington, care a jucat în Viață de câine, în 1918 și a murit în 1925. Adorabila și distinsa doamnă babă care i-a dat premiul lui Cohen era o cascadoare foarte bine machiată și costumată. Și totuși, abia după ce descoperi pe Internet că unicele linkuri referitoare la existența lui Grace Cullington sunt cele care scriu, pe un ton mai mult sau mai puțin indignat, despre farsă, reușești să apreciezi elaborata înscenare făcută în complicitate cu adevărata prezentatoare a premiului, Salma Hayek, care l-a descris pe Sacha ca "omul predispus să-și riște viața, să ne facă să ne tăvălim pe jos de râs", a creat iluzia legendei lui Grace Cullington, povestind cum era ea copil într-un film al lui Charlie Chaplin și, în cele din urmă, "tragicul final".
Pentru Cohen, modul ăsta de a critica public o tară socială sau o trăsătură hidoasă a umanității prin a întrupa exact ce are respectiva trăsătură mai monstruos nu e o noutate. Aici, călcatul pe cadavre: "Câteva cuvinte pentru familia ei: nu încercați să mă dați în judecată. Dacă decideți să implicați avocați în treaba asta, veți păți ce a pățit și bunica voastră. Bastonul pe care mi l-a dat cu sila femeia aia era în mod evident defect. Am o mulțime de martori. Cel puțin 400 în această cameră și cel puțin 500 la televizor" (aluzie la ratingul relativ modest al lui BBC America.) Oricum, în seara asta nu e vorba despre ea, ci despre mine."
Încă de când promova filmul Borat și dădea interviuri "în personaj", spunând pe CNN lucruri ca "nu Kazahstanul a reacționat, sunt defăimări din partea vecinilor noștri malefici, Uzbekistan, care propagă despre noi zvonuri defăimătoare, că tratăm femeile egal și tolerăm religiile", spre indignarea reporteriței care-i lua interviul, oamenii ar fi trebuit să se prindă de mecanismul umorului-de-caractere practicat de Cohen, o critică la adresa mentalității înapoiate a emigranților din anumite zone încă dominate de comunismul sovietic. Sau când, în calitate de Amiral General Aladeen, dădea lungi interviuri în care parodia mentalitatea dictatorială a șefilor de stat din Orient. Un astfel de interviu puteți citi și pe site-ul nostru, aici.
Cunoscând antecedentele lui Cohen, se ridică o întrebare: oare ucigașul de babe e la baza unui nou personaj cu care ne va încânta pe viitor?
