Când citești un titlu ca ăsta, îți zici: "Frate, există vreo ipostază ridicolă și degradantă în care să nu-l fi văzut pe Ben Stiller? În fond, dacă Hollywoodul ar fi fost un imens liceu, Stiller ar fi fost puștiul ăla disperat după atenție și gata să facă cele mai oripilante tâmpenii din dorința de a fi băgat în seamă. Nu s-a sfiit să-și atârne lichidul seminal de ureche într-o scenă provocatoare pentru stomac din There's Something About Mary, sau să se rupă în cele mai penibile figuri din univers în Mystery Men. A explorat sistematic și aplicat umorul de cea mai joasă factură în trilogia clanului
Când citești un titlu ca ăsta, îți zici: "Frate, există vreo ipostază ridicolă și degradantă în care să nu-l fi văzut pe Ben Stiller? În fond, dacă Hollywoodul ar fi fost un imens liceu, Stiller ar fi fost puștiul ăla disperat după atenție și gata să facă cele mai oripilante tâmpenii din dorința de a fi băgat în seamă. Nu s-a sfiit să-și atârne lichidul seminal de ureche într-o scenă provocatoare pentru stomac din There's Something About Mary, sau să se rupă în cele mai penibile figuri din univers în Mystery Men. A explorat sistematic și aplicat umorul de cea mai joasă factură în trilogia clanului Fockers, unde, fidel stilului "disperatul liceului", și-a pus un nume cerșetor de atenție ca Gaylord. N-a existat demers cinematografic care să nu fie subit mânjit cu antiumor de cum își băga Ben Stiller fofârlica.
De aceea, m-am dus la The Secret Life of Walter Mitty, film cu și REGIZAT DE Ben Stiller, cu ghearele ascuțite, pregătită să scriu cel mai acid și mai răutăcios text din istorie. Unul în care să-l întreb pe Dumnezeu de ce există foamete pe pământ, SIDA și Ben Stiller. Dar, spre surprinderea mea... The Secret Life of Walter Mitty mi-a plăcut. În pofida zvonurilor că Ben Stiller e un cabotin ordinar și antiartă, incapabil să transmită măcar un strop de emoție reală, filmul e neașteptat de profund, de emoționant și pe alocuri subtil, iar Ben Stiller are momente în care aproape că te convinge că e actor.
E povestea unei mari reviste care moare, din lipsă de cumpărători și reclamă, și trece pe online. (Pfff, vorbim de funie în casa spânzuratului.) Vine un băiețaș care habar n-are cu ce se mănâncă presa (Adam Scott, colosal) și începe să-i frece la icre pe angajații îngrijorați, să-i concedieze irațional și să-i asasineze cu aberații corporatiste.
Ben Stiller e timidul visător care lucrează în subsol, prelucrând negativele fotografiilor care ilustrează revista. E îndrăgostit fără speranță de o colegă cu care nu îndrăznește să vorbească. Rolul e excelent scris, nu pot decât să-mi imaginez ce ar fi putut face din el cineva care să aibă habar de actorie; dar și Stiller, mai reținut în cabotinaj decât oricând, e pe alocuri credibil. Ca dovadă că nu există regizor mai bun decât autocontrolul.
Povestea e tristă, vorbește despre șomaj, lipsa perspectivelor și teama de ziua de mâine, despre barierele pe care fricile le generează în comunicarea dintre oameni, dar o face pe un ton cu totul special, tandru-nostim. Iar marii actori care înnobilează distribuția, Shirley MacLaine în rolul mamei lui Walter și Sean Penn în rolul excentricului fotograf Sean O'Connell, contribuie mult la valoarea artistică a întregului. Ambii, în apariții relativ restrânse, oferă mai multă autenticitate și mai mult fior decât Stiller-actorul într-o prestație de aproape două ore. Dar e meritul lui Stiller-regizorul că i-a valorificat așa cum a făcut-o.
Una peste alta, nu mi-aș fi imaginat niciodată că Ben Stiller are un creier și un suflet. A fost o surpriză plăcută să i le descopăr. Iar modul creativ în care a adaptat materialul versiunii anterioare (a existat un film omonim în 1947) la realitățile zilei de azi, atenția acordată atmosferei și conturării personajelor fac din Walter Mitty cel mai artistic film care a avut vreodată legătură cu Ben Stiller. Nu m-ar mira ca la bătrânețe să schimbe complet macazul și, asemenea marilor curtezane care se călugăreau, să se apuce de regizat filme de artă.