[gallery ids="83267,83270,83271,83272,83277,83279"] Dacă există o temă majoră a vieții și a operei lui Woody Allen, una care să-i reunească întreaga filmografie și toate formele de comedie care au populat-o - e conflictul dintre aparență și esență. Da, veți spune voi, conflictul dintre aparență și esență e tema comediei în general. Da, dar observatorul subtil și nuanțat care e Woody Allen duce tema asta la un nivel nebănuit. Talentul său de a construi și mobila personaje, motivații, intenții și reacții este cel care "stoarce" ideea de conflict între aparență și esență până la ultima picătură
Dacă există o temă majoră a vieții și a operei lui Woody Allen, una care să-i reunească întreaga filmografie și toate formele de comedie care au populat-o - e conflictul dintre aparență și esență. Da, veți spune voi, conflictul dintre aparență și esență e tema comediei în general. Da, dar observatorul subtil și nuanțat care e Woody Allen duce tema asta la un nivel nebănuit. Talentul său de a construi și mobila personaje, motivații, intenții și reacții este cel care "stoarce" ideea de conflict între aparență și esență până la ultima picătură de umor sau de durere. Sau de umor ȘI durere, în cazul acestui ultim film al său, Blue Jasmine, care mi se pare cel mai bun film al lui Allen de la Match Point încoace.
Recunosc că e și o doză de subiectivism la mijloc. Îmi plac poveștile "character-driven", filmele care pătrund adânc în sufletul și mintea unui personaj, pe care-l disecă până în fibrele cele mai intime, descoperind tot ce te puteai aștepta să afli în acel personaj - și lucrurile la care nici măcar nu te gândeai. Pentru că, dacă tindem să etichetăm de timpuriu personajul lui Blanchett ("snoaba care se minte singură atât de convingător, încât ajunge la secția veselă") sau pe al lui Sally Hawkins (Ginger, sora mai mică, "rățușca urâtă și modestă, dar cinstită și bună") - Woody Allen ne trage clapa și ne umilește. Așa cum numai Woody Allen știe să o facă.
E ușor să compari Blue Jasmine cu Un tramvai numit dorință, și toată lumea a făcut-o, inclusiv bunul meu prieten Beni Goace. Numai că, dacă în cazul lui Williams, lucrurile erau albe sau negre - Blanche era o mitomană care refuza ideea îmbătrânirii, Stella, o fată bună și sufletistă, iar Stanley, un mârlan demn de împușcat; Allen ne oferă, în fiecare clipă a filmului, noi și noi laturi ale eroilor. Tocmai de aceea, performanțele actoricești devin răvășitoare. Toate. E ușor să fii actor fabulos când partitura e mereu surprinzătoare, ca România Elenei Udrea.
Allen oferă aproximativ aceeași imagine încă din primele câteva secvențe ale filmului: Jasmine (nume adoptat din snobism, pentru că numele de botez, Jeanette, era prea banal) e o narcisistă risipitoare, care a trăit în huzur toată viața și are impresia că toată atenția din lume i se cuvine (bine, știe s-o cucerească, cu o grație și un farmec absolut irezistibile; Blanchett pare născută în scutec Dior și poartă ținutele ravisante cu care o îmbracă Allen cu o naturalețe seducătoare), Ginger pare complet topită după sora ei și pare să-i acorde acesteia toate circumstanțele atenuante și toată iubirea din univers, iar prietenul ei Chili (Bobby Cannavale) pare un mârlan cu gura mare, un nemernic care se oftică pentru că apariția neașteptată a lui Jasmine îi întârzie căsătoria cu Ginger.
În prima parte a filmului, Allen are grijă să exploateze din plin clișeele aparențelor. Scenele în care rafinata și eleganta blondă se intersectează cu muncitorimea de ghetou și răspunde cu persiflare subtilă gherțoielilor, în timp ce ia calmante cu ghiotura (și cu votcă) sunt de un comic woodyallenian. Sunt contrapunctate cu scene din trecut, la fel de acuzatoare pentru eroină, în care îi descoperim aroganța (altruismul lui Ginger, care acceptă fără să ezite să-și găzduiască sora sărăcită, rămasă văduvă e contrapunctat de o vizită din alte vremuri a lui Ginger și a primului soț, Augie, la palatul newyorkez al lui Jasmine și al lui Hal (Alec Baldwin), escrocul care o ținea pe aceasta în puf), cinismul (Jasmine colaborează fără ezitare cu Hal, răsfățându-i pe diverșii musafiri, în timp ce Hal îi falimentează), delăsarea (Jasmine îi ignoră aventurile lui Hal, preferând să-și savureze viața de aristocrată). În tot acest timp ea, nevasta escrocului, îi critică fără milă pe bărbații lipsiți de maniereși sărăntoci pe care și-i alege sora ei; dar când Augie (Andrew Dice Clay) câștigă o sumă mare la loterie, nu ezită să-l jecmănească fără scrupule, împreună cu Hal.
Pe scurt, prima jumătate a filmului e o consolidare a stereotipurilor, pentru ca tu, spectatorul, să înțelegi bine de tot de ce e cazul s-o disprețuiești pe Jasmine / Jeanette, s-o adori pe Ginger și omenia ei și să vrei un iubit mai de doamne ajută decât Chili.
A doua jumătate, însă, vine cu informații-surpriză, care ne schimbă treptat perspectiva asupra fiecăruia dintre cei trei.
Jasmine și-a provocat singură căderea, din dragoste. I-a tolerat infidelitățile lui Hal și l-a susținut în escrocherii; dar, când acesta se îndrăgostește de o altă femeie și-i propune un divorț amiabil și avantajos, femeia pune mâna pe telefon, îl denunță la FBI și, ca s-o zicem popular, moare cu el de gât. Suferă teribil când e părăsită de fiu, iar din secunda în care află unde îl poate găsi, lasă orice și se duce să-i implore iertarea. Refuză compromisul mărunt, cu dentistul la care se angajase, chiar dacă acest lucru înseamnă pierderea slujbei - și, treptat, descoperi la granița dintre autoiluzie și grandoare, o forță tragică profund umană.
Încurajată de sora ei, Ginger se duce la o petrecere unde, deși pretindea că își iubește logodnicul, se agață de primul gras libidinos și transpirat care se dă inginer de sunet, o amețește cu vrăjeala, o plimbă prin moteluri ieftine și o mozolește pe la colțuri. Și, brusc, sentimentele față de Chili încetează să existe. Abia după ce grasul o anunță că e căsătorit, revine la italian cu arme și bagaje. Ca dovadă că, adeseori, bunătatea de suprafață e un amestec bine dozat de lașitate, complexe și nevoie de integrare, dar ascunde, la prima încurajare, o lipsă de scrupule mai pronunțată decât răutatea asumată.
Iar mârlanul de Chili? Pe măsură ce-l vedem luptând cu ochii în lacrimi să-și recupereze logodnica infidelă, iertându-i toți pașii greșiți și, odată victorios, tratând-o pe Jasmine cu generozitatea specifică adevăratei nobleți, înțelegem că Allen și-a propus să ne ofere un AntiStanleyKowalski.
Dincolo de asta, Blue Jasmine merită văzut ca experiență cinematografică în sine. Trecerile inopinate de la lux la ghetou; poezia inefabilă a prezenței lui Blanchett, tonul atât de personal, specific poveștilor relatate din unghi subiectiv; toate contribuie la senzația finală: aceea de "Wow".
Foto: courtesy of Roimage.
Urmărește știrile Tabu și pe Google News


























