Ieri seară, pe 27 februarie, trupa Teatrului German de Stat din Timișoara și Răzvan Mazilu au prezentat premiera unui spectacol care s-a lăsat cu zeci de minute de aplauze frenetice: musicalul Cabaret de Joe Masteroff, pe muzica lui John Kander și versurile lui Fred Ebb. Prilej cu care am fost și noi pe acolo și am făcut ceea ce urmează să vedeți.
Disclaimer: inițial am vrut să refilmăm bâlbele de care abundă acest material. Dar martori ne sunt Dumnezeu și vimeo că știm să facem și interviuri profesioniste, impecabile; și pe de altă parte, nimic nu reflectă mai clar emoția intensă, aproape
Ieri seară, pe 27 februarie, trupa Teatrului German de Stat din Timișoara și Răzvan Mazilu au prezentat premiera unui spectacol care s-a lăsat cu zeci de minute de aplauze frenetice: musicalul Cabaret de Joe Masteroff, pe muzica lui John Kander și versurile lui Fred Ebb. Prilej cu care am fost și noi pe acolo și am făcut ceea ce urmează să vedeți.
Disclaimer: inițial am vrut să refilmăm bâlbele de care abundă acest material. Dar martori ne sunt Dumnezeu și vimeo că știm să facem și interviuri profesioniste, impecabile; și pe de altă parte, nimic nu reflectă mai clar emoția intensă, aproape palpabilă, frisonantă, care domnea ieri în culisele acestui teatru. În fond, ce e un interviu, dacă nu reflectarea onestă a unor stări, fie ele de moment sau perpetue?
*
Dincolo de colaborarea noastră îndelungată și întotdeauna spumoasă la nivel profesional: trebuie să admit: performerul Răzvan Mazilu îmi place doar uneori. Pentru că îl paște frecvent tentația de a poza, mai degrabă decât de a trăi autentic, și asta tinde să-l ducă într-un fals grațios și prețios.
Pe de altă parte, sunt fana extatică și umilă a regizorului Răzvan Mazilu care, ieri seară, a livrat universului spectacolul perfect. (Insert here toate adjectivele superlative care vă trec prin minte.)
Un spectacol cu imagini puternice, esențializate, dar nici o secundă gratuite, nici o secundă "în plus", nici o secundă tributare tendinței pe care eu o numesc în glumă "galeria de pictură". (Prin "galeria de pictură" mă refer, deopotrivă în teatru și film, la regizorii - pictori wannabes, care vor să ne dea gata cu o splendoare vizuală după alta și lasă firul narativ să atârne mai pleoștit decât pușca și cureaua lată.)
Un spectacol de o forță emoțională, de o autenticitate și o putere de convingere care-ți taie respirația. Sincer și asumat atât în momentele de comedie libertină (pe care artiștii Teatrului German o joacă cu o adorabilă naturalețe, fără urmă de grosolănie sau vulgaritate, ca dovadă că nu sexul în sine e vulgar, ci modul în care alegem să-l tratăm) cât și în cele de dramă tăioasă, densă, dar suficient de conținută încât să nu cadă nici o secundă în patetism siropos.
Mi se pare o idee strălucită să montezi cu nemți o piesă a cărei acțiune are loc în Berlin. Dă o senzație de "nici n-avea cum să fie altfel", pe care am întâlnit-o în extrem de puține spectacole de teatru - cele extrem de valoroase.
Un alt atu major al acestui spectacol e originalitatea tratării momentelor muzical-coregrafice. Cu un reper strong ca filmul omonim al lui Bob Fosse, a devenit cumva o practică de la sine înțeleasă pentru montările din toate colțurile lumii să rezolve, de exemplu, Two Ladies cu un cearșaf sau songul titular Cabaret într-o cheie triumfător sfidătoare. Mă pregăteam cu nerăbdare să fac foarte multe glume despre asta; dar n-a fost loc de ele. Fiecare moment a fost tratat de parcă acel cântec ar fi fost compus ieri; recreat și reimaginat. Și, probabil, ăsta e secretul adevăratei arte regizorale.
Iar actorii Teatrului German de Stat sunt, pur și simplu, incredibil de buni. Era evident că au fost dirijați să-și construiască personajele în așa fel încât să se diferențieze de filmul lui Fosse. MC (Georg Peetz) are un tragism implicit care conturează și definește spectacolul, Sally Bowles (Daniela Török) are un stil și o eleganță care trimit mai degrabă la Marlene Dietrich decât la stridența energică a Lizei Minnelli, iar Cliff Bradshaw (Konstantin Keidel), scriitorașul american fomist pe care Berlinul îl ia în brațe cu tandrețe, o candoare copilărească adorabilă.
Iar intriga de fundal (povestea tomnatică dintre vârstnica domnișoara Schneider (Ida Jarcsek - Gaza) și vânzătorul de fructe evreu, dl. Schultz (Christian Bohrmann), e de o inefabilă gingășie, contrapunctată sfâșietor de durerea despărțirii impuse stupid de dominația nazistă.
Rezumând: un teatru mititel, dar jucăuș, a făcut un spectacol magistral. (Din nou, simțiți-vă liberi să înșirați aici toate adjectivele superlative care vă trec prin cap.) Dacă UNITER nu se autosesizează la anul, să-l nominalizeze la minim șase categorii (spectacol, regie, rol principal feminin (Török), rol principal masculin (Peetz), rol secundar feminin (Jarcsek - Gaza) și rol secundar masculin (Bohrmann), nu există dreptate pe lume.
Ce m-a lăsat relativ rece, în schimb, e scenografia lui Dragoș Buhagiar. E prima oară când mi se întâmplă. Funcțional, practic și... cam atât. Ca sexul după zece ani de mariaj.
