Vunk: Poetry In Light

Lorena Lupu
dacă, să zicem, concertul de mâine e din seria "patetismele siropoase ale lui Cornel", preferi să scriu negativ sau să nu scriu?

Cristian Stan
scrie ce simti
cu cat avem mai multe opinii cu atat mai bine
altfel ne puneam la sala palatului si faceam al 16-lea congres :)

Dau acest dialog ca să arăt cu ce stare de spirit mă duceam eu, la 19.45, la spectacol. Ceva între "nu mușca mâna care te-a hrănit" și "ok, dar dacă o să fie leșinăcios de sentimental și fac naibii diabet în sală?"

Ei, bine... e un lucru frumos că se mai fac concerte-concept pe plaiuri dâmbovițene. Tentativele au fost rare și singura reușită, de până acum, a fost "Am să mă-ntorc bărbat" al celor de la Vama Veche, pe vremea când Tudor Chirilă expunea mai puțină piele și mai mult creier. Supremul penibil a fost o chestie a trupei Phoenix, toată numai blănuri de dac și steaguri de urs, sau invers, nici măcar nu vreau să-mi amintesc. Părea un coșmar al lui Pavel Coruț după ce s-a îndestulat o seară întreagă cu patriotism distilat.

Revenind la prezent: spectacolul trupei Vunk n-a urmat un fir narativ, ca acela de acum mulți ani al Vamei Vechi. A mers pe cu totul altă direcție, foarte actuală și trendy: eclectism vizual-auditiv. Probabil, singura validă pentru a pune în scenă conceptul fericirii fără să-ți iasă ceva fioros de diabetic.

Din punct de vedere tehnic, spectacolul a fost o desfășurare impresionantă de forțe. Jocuri de lumini de o complexitate din ce în ce mai mare, care te proiectau direct în tripuri pe acid; bucăți de scenă care se desprindeau și o luau la plimbare prin sală; brățări de unică folosință, de genul care se împart la concerte, dar echipate cu beculețe, care creau un efect de "mii de licurici" splendid. Singura chestie la care m-am așteptat și nu s-a întâmplat a fost ca laboratorul să prindă viață minim o dată. Vechea regulă a lui Cehov: dacă ai adus un pistol în scenă, trage cu el.

Muzical, a sunat impecabil. Mai bine decât oricând, dar probabil că asta se datora factorului tehnic citat mai sus. Anumite piese au fost reorchestrate, să ilustreze mai bine anumite momente de performance. Dintre guest artists, Andra a excelat. Cu un "belting" metalic de mare divă rock - nu știu care-i termenul românesc și sincer, nici nu-mi pasă, iată linkul cu definiția - care a rupt sala. Faptul că cineva are o asemenea voce și o irosește cântând "on the telephone-phone-phone" e dovada că lumea asta e un loc profund greșit. Loredana a fost mult sub sine - piesa "1000" o trimitea într-un registru vocal prea jos pentru ea și se vedea că se chinuie. Iar surpriza serii, Mirabela Dauer cu un "Ioane, Ioane / Toată lumea doarme" în versiune rock, m-a dat jos de pe scaun de râs. Eclectism pur, tată!

Eclectismul n-ar fi fost complet fără elemente de happening și interacțiune cu publicul. Și astea s-au întâmplat. Momentul în care întreaga sală a stat stop-cadru treizeci de secunde a fost parcă rupt dintr-un flashmob. Unul de câteva mii de oameni. Cererea în căsătorie din public era o chestie pe care o bănuiam: e ideea care i-ar veni oricui și-ar propune să facă un spectacol despre fericire.

Rezumând: au fost multe momente foarte frumoase, foarte original gândite și cu adevărat contemporane în acest spectacol. Dacă între guest stars s-ar fi numărat Radu Afrim, să zicem, ar fi putut rezolva ca întregul să se mențină la nivelul de delir genial al acestor momente.

Și patetismele siropoase? o să întrebați voi. Desigur că au fost și ele; dar au fost atât de sincere și de asumate, încât n-am simțit nici o clipă nevoia să citez vestitele versuri ale lui Octavian Goga: "Și plânge mama pe ceaslov / Și-n barbă plânge tata". Asta fiind forma eufemistică pentru "Uăăăă îîî!"

Bravo, Vunk! Să mai faceți așașișouri, că le faceți bine.