Drăguți (și furioși) în roz

Hughes a înțeles mai bine decât oricare alt regizor – cu excepția, poate, a lui Quentin Tarantino – că muzica pop funcționează ca o scurtătură emoțională: atunci când scenariul are goluri, numai o piesă potrivită le poate umple. Acest lucru e evident, de pildă, în finalul lui „Pretty in Pink“, în scena în care Andy și Blane își cimentează povestea de dragoste cu un sărut în afara sălii în care se ține balul de absolvire. Poate că n-ar fi fost emoționantă, dacă nu s-ar fi auzit în fundal OMD și piesa lor ”If You Leave“. “The Breakfast Club“ începe cu un citat din ”Changes“ a lui David Bowie. Puțini ar fi putut prezice ce impact extraordinar vor avea acest film și restul producțiilor optzeciste scrise sau regizate de Hughes asupra unei întregi generații. Prin reluările constante la televiziune, peliculele sale au devenit pietre de hotar pentru o ”Generație X“ care nu s-a putut abține să nu-și compare propria adolescență cu cea a eroilor lui interpretați de Molly Ringwald, Anthony Michael Hall, Matthew Broderick sau Eric Stoltz. Citește continuarea articolului în săptămânalul de business MONEY EXPRESS.