Lifestyle· 4 min citire

Ziua supradozei

Oslo-posterweb

Oslo-posterweb

Tabu
Scris de Tabu Publicat: 5 iul. 2012, 19:50

Nu, n-ați nimerit pe site-ul unui institut de promovare a culturii norvegiene. Deși, e adevărat, e al doilea film norvegian despre care scriem la interval de o săptămână. Dar nu e vina noastră; e vina bravei națiuni scandinave, care s-a apucat să facă filme foarte bune în ultima vreme. Oslo. 31 august este al doilea lung-metraj al lui Joachim Trier. (Fără legătură cu danezul Lars VON Trier, dragul nostru consumator de popcorn). Inclus în selecția Un Certain Regard de la Cannes, filmul a plecat de la TIFF 2012 cu marele trofeu. Idem de la Festivalul Internațional de Film de la Stockholm. Pe

Nu, n-ați nimerit pe site-ul unui institut de promovare a culturii norvegiene. Deși, e adevărat, e al doilea film norvegian despre care scriem la interval de o săptămână. Dar nu e vina noastră; e vina bravei națiuni scandinave, care s-a apucat să facă filme foarte bune în ultima vreme.

Oslo. 31 august este al doilea lung-metraj al lui Joachim Trier. (Fără legătură cu danezul Lars VON Trier, dragul nostru consumator de popcorn). Inclus în selecția Un Certain Regard de la Cannes, filmul a plecat de la TIFF 2012 cu marele trofeu. Idem de la Festivalul Internațional de Film de la Stockholm. Va intra în cinematografele românești vineri, pe 13 iulie.

Pe scurt, este vorba despre o zi din viața unui dependent de heroină. În regulă, veți protesta voi, de ce încă un film cu drogați? Știiim, știm, drogurile distrug vieți, deci sunt rele, nu e nevoie să ne-o mai desenați o dată.

Ei, bine, cele mai multe filme arată asta într-un mod foarte expozitiv și foarte didactic. Eroul este din periferie (pff, nu un fin ca noi, se va delimita instant spectatorul), are o familie disfuncțională (lipsa dragostei din copilărie, da-da) sau, dimpotrivă, e beizadea de bani gata care are impresia că i se cuvine totul în viață ("așa le trebuie, dacă i-au dat totul mură-n gură", va chițăi satisfăcut publicul.)

Trier nu încearcă să obțină reacții atât de clare vizavi de personajul său. Dimpotrivă: Anders (jucat magistral de actorul Anders Danielsen Lie) e un tip aparent normal, dintr-o familie decentă, middle-class, un absolvent de universitate. Unul dintre noi. Pentru că nici noi nu suntem feriți de tentația plăcerilor interzise și, oh, atât de ușor de experimentat.

Anders e un tip inteligent, original, creativ, talentat, o fostă tânără speranță literară. Numai, că, ghinion, s-a apucat de heroină și toate aceste calități au rămas undeva, în urmă, în timp ce eroul se zbate să-și găsească un sens al vieții la o clinică de rehab, iar părinții își vând casa, să-i plătească terapia. Și, în continuare, e de o normalitate frapantă. Pentru că orice om normal poate ajunge să-și vândă casa, din cauza dependenței de heroină.

După o îndelungată terapie, Anders ajunge să obțină un interviu de job la o revistă însemnată. Și pleacă în "permisie" la Oslo, timp de 24 de ore.

Ritmul filmului e unul lent, indigest, de "Aurora". E ritmul interior al personajului, dezorientat și fără motivații. Vizitează rude și prieteni în virtutea inerției. Lucrurile curg pentru că trebuie să curgă; se duce la interviul de job pentru că trebuie s-o facă; viața de familie a celor apropiați i se pare deprimantă și fără sens - singurul contrapunct al acestei abulii este dat de telefoanele din ce în ce mai disperate adresate fostei iubite care nu răspunde. Iar în clipa în care interviul de angajare, deși începe strălucit, o ia la vale îngrozitor de prost, tu, spectator, știi că soarta eroului e pecetluită. Știi că o va face din nou.

De această dată, Anders nu-și cumpără de la dealer un sfert de gram de heroină, cum obișnuia, ci un gram. Apoi, se întoarce între prieteni. Își petrece o noapte dansând și flirtând. ("Cum Dumnezeu rezistă, știind că are drogul în buzunar?" mă întreabă companionul cu care mă dusesem la cinema. "Normal ar fi fost să tabere pe el din secunda în care l-a cumpărat.")

Dar intențiile atât de normalului Anders sunt prea puțin normale. După noaptea în care, dansând, își ia adio de la latura frumoasă a vieții, se întoarce acasă - casa copilăriei, acum plină de bagaje, cutii, pregătită de mutare - și bagă în venă. Tot gramul.

Probabil că Joachim Trier nu și-a propus să facă un film de awareness. Nu a intenționat să ne învețe evidentul. Dar, ca de fiecare dată, sensibilitatea privitorului reacționează mai acut la lucruri subtile, lipsite de ostentație, intens personale.

Distribuie articolul

Urmărește știrile Tabu și pe Google News