De câteva luni, romanul Cimitirul de Teleșpan face valuri on- și offline. Unii îl citesc pentru că l-au văzut pe autor la televizor; alții din solidaritate gay; alții pentru că își regăsesc conținutul cursurilor de dezvoltare personală în numeroasele pasaje păreristice care parazitează scriitura și o fac ușor de atacat de către oamenii suferinzi de orbire selectivă; și alții îl urăsc pentru că a fost la televizor, pentru că e gay și părerolog.
Nu pun în discuție dreptul tuturor acestor oameni de a reacționa după cum le dictează intelectul sau instinctele; în fond, am învățat în zece ani de scris
De câteva luni, romanul Cimitirul de Teleșpan face valuri on- și offline. Unii îl citesc pentru că l-au văzut pe autor la televizor; alții din solidaritate gay; alții pentru că își regăsesc conținutul cursurilor de dezvoltare personală în numeroasele pasaje păreristice care parazitează scriitura și o fac ușor de atacat de către oamenii suferinzi de orbire selectivă; și alții îl urăsc pentru că a fost la televizor, pentru că e gay și părerolog.
Nu pun în discuție dreptul tuturor acestor oameni de a reacționa după cum le dictează intelectul sau instinctele; în fond, am învățat în zece ani de scris pe net că orice text e 50% creația ta și 50% receptarea ăluia care tocmai își plimbă ochii pe el, drept care, unicul lucru pe care-l poți face e să aduci argumente raționale, sperând să-i destrami măcar o parte din bezna involuntară sau deliberată.
Din punctul meu de vedere, Cimitirul e povestea excelent surprinsă a unei crize individuale, grefată pe o criză generalizată, socială. Avem de-a face, ni se spune de la bun început, cu un erou care încetează să viseze. Programatic. Un erou care își pierde reperele și ia viața de la zero, atât geografic (renunță la un spațiu și o profesie, ambele familiare), cât și ca modus vivendi. Din acest punct de vedere, primele pagini ale romanului îți insinuează, fără a o declara vreo clipă, o depresie și o confuzie aproape palpabile. Aptitudinea de a crea emoții subliminale ne promite un viitor mare prozator.
Adrian se află la Londra, în casa unui prieten pe care nu-l mai dorește, dar care îi oferă un refugiu stabil celui înfrânt pe moment de jocul suișurilor și coborâșurilor vieții. Cât de justă e relația de parazitism jenat și stângaci; cât de corect e creionată starea eroului care se simte presat de o iubire pe care n-o dorește și pe care nu vrea s-o încurajeze fals!
Treptat, pe măsură ce Adrian se familiarizează cu noile împrejurări și împrejurimi, se ivește o oportunitate profesională. Una diametral opusă activității lui glam & glossy, de producător TV. În urma unui anunț, se prezintă la un interviu ad-hoc și se angajează administrator la un cimitir, la negru.
Spre surpriza noastră, Cimitirul lui Teleșpan colcăie de viață. Morții au familii, prieteni și cunoscuți; bun prilej pentru autor să creioneze situații de un comic irezistibil. Acestea se suprapun peste autoironia naturală a eroului, care nu se cruță pe sine, și propriile apucături, nici măcar cât îi cruță pe alții. Dar, comicul e adeseori dublat de senzația aceea tensionată de fragilitate, de neputință în fața marelui final: „Mi-a fost milă de Sylvia Stipe din cauza gândurilor ăstora. (...) Mi-am promis să vin zilnic să o întreb ce mai face, iar dacă nu îmi răspunde, treaba ei, înseamnă că n-are chef să stea de vorbă. (...) Apoi mi-am imaginat cum o să ajung pe la șaptezeci de ani: un fel de administrator nebun care trece zilnic pe la toate mormintele celor la înmormântările cărora asistase de-a lungul celor patruzeci de ani petrecuți acolo.”
Dat fiind că Adrian nu e legat emoțional de gazda sa Oli, începe să experimenteze sexual, iar lucrul ăsta naște câte o scenă pasională, de un erotism contagios, dar de cele mai multe ori, scene de o ilaritate debordantă. Nu pot reproduce pe acest site scena mea preferată, dar o găsiți aici. Am și avut viziuni: într-o eventuală transpunere filmică, toată această scenă s-ar auzi din off, pe un prim-plan de trei minute cu Luminița Gheorghiu turbând de nervi.
E loc de erotism în cartea lui Teleșpan, și e loc de dragoste. Dacă erotismul e tehnic, am putea zice, și operează cu sofisticarea unui mecanism complex și bine uns (pun intended), dragostea e naivă, tembelă și-l lasă pe om complet expus furiei elementelor. Scenele cu Rashid vs. scenele cu Daniel surprind la perfecție o antiteză care concentrează, în câteva zeci de pagini, universuri de perversitate și de candoare.
Când autorul își povestește peripețiile, când râde de sine sau de univers, scriitura e savuroasă, personală, captivantă. Dar, așa cum se întâmplă la debut, ocazional, autorul uită de sine și începe să dea lecții: să credem în noi, să nu lăsăm obstacolele să ne încurce și să ne masturbăm eficient în trei pași simpli. Eu, să fi fost editor, aș fi oferit lumii o carte cu vreo 70 de pagini mai scurtă și lipsită de orice povață-parazit. De aceea e bine să fii redactor de carte bătrân și ciufut, și să-l pui la punct cu fermitate pe junele încăpățânat. Ce se taie nu se fluieră.
Așadar, Cimitirul e un roman imperfect și inegal. Dar e un debut care promite un prozator strălucit și unul dintre cei mai buni satiriști ai vremii lui.
