Cehov Trance Minimal Remix

De câteva luni, Teatrul Bulandra a inițiat în program numit Laboratorul de Noapte care constă, practic, din găzduirea și promovarea unor proiecte independente, predominant experimentale, cu artiști tineri (sau mai puțin tineri, dacă au idei curajoase de proiecte independente). Pentru asta, a deschis două săli noi, Space Studio, la sediul din Icoanei, și Laborator, la sediul din Izvor.

Am fost la unul dintre spectacolele rezultate din urma acestei inițiative demne de laudă: un spectacol bazat pe Pescărușul lui Anton Pavlovici Cehov. Un spectacol dirijat de actrița Antoaneta Cojocaru, și care reunea o parte din elita actorilor tineri și foarte tineri ai Bucureștiului, nume care, într-un star system corect, ar fi trebuit să umple ziarele până la refuz: Mihaela Teleoacă, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru (Sergiu Nicolaescu ar fi fost invidios :) ), Ștefan Lupu, Richard Bovnoczki, Gabriel Răuță, Ela Ionescu, Isabela Neamțu, Lari Giorgescu și Vlad Oancea, cu participarea extraordinară a muzicianului - actor Adrian-George Popescu în rolul "un pescăruș".

E de menționat din start că e extrem de riscant să faci experimente pe clasici. Textele lor sunt ca niște dame bine, care reacționează neprietenos la tratament superficial sau bășcălios. Am văzut atâtea Cehovuri ratate în cariera mea de spectator, încât îmi place să împart călduros sfatul: "Prieteni, întindeți-vă cât vă ține plapuma și nu săriți la un text clasic dacă nu aveți o viziune extrem de bine definită și articulată. Clasicii sunt cei pe care lumea-i știe replică de replică, i-a văzut montați de Vlad Mugur, Harag Gyorgy și Andrei Șerban, și trebuie să ai ceva foarte nou și foarte strong de arătat omenirii, să nu te faci de râs."

De aici, meritul prim și cel mai important al echipei de tineri artiști: o lectură proaspătă, neconvențională și valabilă a lui Cehov, care, în gura lor, sună extrem de fresh și de contemporan. E chiar recomandat pentru cititorii mai tineri, pentru care teatrul înseamnă odioșeniile alea declamate la care-i târau profesorii cu clasa, să vadă un Cehov revizitat cu accent pe naturalețe și dinamica vie a situațiilor.

Premisa de spectacol mi s-a părut foarte ingenioasă - și, totodată, justificarea artistică perfectă pentru minimalismul mijloacelor, pentru elementele de dans contemporan, physical theatre și opțiunile muzicale. Pe un teren care sugera ruinele teatrului de vară în care eroul, Treplev, și-a jucat spectacolul de o seară (sugestivă scenografia lui Mihai Păcurar), fantomele personajelor lui Cehov recreează scene din trecutul lor comun. O idee simplă, dar de efect, din care poți scoate un spectacol vizual nu prin efecte speciale, ci prin cea mai valoroasă resursă a teatrului: corpul actorului.

"Nu, iubito, nu pari grasă!" 

Și, într-adevăr, spectacolul arată bine, sună bine, se mișcă bine și oferă câteva performanțe actoricești notabile, emoții autentice și multe găselnițe creative pe textul atât de lung abuzat și dezabuzat al Pescărușului lui Cehov. Mihaela Teleoacă e bestială, amestecând parșivenia odioasă cu o drăgălășenie calculată, de artista poporului. E una dintre cele mai bune Arkadine pe care le-am văzut. Isabela Neamțu e ca vinul bun - pe măsură ce trec anii peste ea, îi cresc forța și expresivitatea. Dintre băieți, cel mai mult mi-a plăcut Lari Giorgescu, care joacă așa cum e cel mai greu: foarte expus și cu maximă vulnerabilitate. Îi iese cel mai diafan și mai ușor de frânt Medvedenko din câți am văzut.

Pe partea de minusuri, aș menționa în primul rând eternul defect al actorilor care se apucă de regie: teama de momente lente. Cea mai mare parte a spectacolului se joacă într-un ritm infernal, cu furii și țipete, "să simți jvâncul." Da, e ok, simt jvâncul, dar dacă e prea monoton, la un moment dat, obosesc. Frumusețea vieții constă în varietatea de ritmuri.

Apoi, cum se întâmplă de multe ori la Sergiu Nicolaescu și urmașii săi, regizoarea a investit teribil de mult în compoziția de imagini, în rolurile tuturor celor din jur, în timp ce nimeni n-a investit nimic în al ei. E păcat. Dacă relațiile dintre celelalte personaje sunt lucrate cu finețe, la amănunt, ale ei par strict marcate. Ar fi fost poate mai bine să aleagă o singură ipostază: pe cea de actor sau pe cea de regizor. Sau să se filmeze repetiție de repetiție, să se aibă în vedere exact cum îi are în vedere pe ceilalți.

Și încă o mică stângăcie de regizor debutant: multe idei incitante, cu potențial, nu sunt duse la bun sfârșit. De exemplu, în ultimul act, în scenă intră o Arkadina însărcinată. "Exceleeent!", am zis eu. Iată un element care modifică masiv raportul de forțe din piesă. Dar această informație nouă nu e exploatată mai departe nicicum. Dacă bagi un pistol în scenă, ar fi cazul să emită un glonț sau minim să se scarpine cineva în talpă cu el până-n ultimul act, zicea chiar Cehov.

Dincolo de micile stângăcii inerente oricărui debut într-un domeniu nou, propunerea originală și foarte creativă pe Cehov e admirabilă, iar modul în care grupul de actori e dirijat dovedește cojones regizorale demne de exploatat. Aștept cu interes următoarele spectacole semnate Antoaneta Cojocaru. Dacă poți să faci bine un Cehov, poți să faci orice.