Cititul nu dăunează grav sănătății. Scrisul, da!

O glumă veche din lumea literară românească spune că avem mai multe edituri decât cititori. Modul în care înțeleg unele dintre acestea – mai exact patronii lor – să supraviețuiască e năucitor.

Oana Stoica Mujea e inginer de profesie, a  fost o vreme scenarist la MediaPro, dar se ocupă de  PR și marketing. Prin „se ocupă”, încerc să spun că are nenumărați prieteni cu influență și posibillități financiare. În momentul în care l-a întâlnit pe Bogdan Hrib, patronul editurii Tritonic, Oana mai avea ceva: câteva manuscrise finalizate și visul publicării. Restul poveștii – cu cuvintele ei.

TABU: Cum l-ai cunoscut pe dl. Hrib?

Oana Stoica Mujea: Ne-a făcut cunoștință Horia Nicola Ursu,patronul editurii Millennium Books, la  un târg de carte, în 2007. În acel moment, Hrib mi-a lăsat impresia unui om agitat, dar, care, totuși știe ce face. Vorbea mult, până te plictisea și-ți dădea de înțeles că e inteligent. Sau, mai bine spus, că știe cum să vândă o carte. La două sau trei săptămâni, m-a căutat. A spus că își dorește pe cineva care are o serie de romane fantasy, iar Horia îi spusese că eu am una.

Așa, pe necitite? Cum ai reacționat când te-a căutat însuși editorul să te publice? Cutuma editorilor e să te țină în stand-by.

Am fost încântată. Și totuși rezervată. Totul putea rămâne la o simplă discuție. Mai ales că eu și cu Horia nu ne prea înghițeam. După ce am publicat două cărți, Hrib a început cu propunerea de-a fi PR pentru unul, pentru altul și editor. Gratis, normal. În dorința mea prostească de  a-l ajuta, am zis "da".  Asta s-a întâmplat cam după un an.

Așadar, în primul an, te-a exploatat în limitele tolerabilului?

Da. „Hai să facem lansare acolo, dar să știi că n-am bani de cazare, mâncare sau motorină.” Lucruri pe care puteam să le accept sau nu.  În această perioadă, prietenii din Satu Mare mi-au organizat o lansare pe banii lor, cu toate aceste cheltuieli acoperite. Atunci a înțeles că pot avea o influență asupra oamenilor, care să fie benefică pentru el. În paranteză fie spus, tot eu m-am revanșat  pentru lansările acelea.

De ce să te revanșezi tot tu? Nu e datoria editurii să-și promoveze scriitorii? Grosul  încasărilor din vânzările unei cărți intră în buzunarul ei.

Vreau să zic că m-am revanșat față de oamenii ăia care au fost drăguți și ne-au oferit tot confortul. Am vândut cărți cu tonele în Satu Mare și în Baia  Mare. Și n-am văzut nici măcar un leu pe ele. Sau să zică: „Azi, dau eu o masă”.

Și care a fost trecerea de la situația asta la aceea de PR și editor gratuit?

Teoretic, n-ar fi trebuit să fiu gratuit. Mi-a promis bani. Dar, în total, după un an de muncă, am luat 300 de lei.

Așadar,  inițial ți-a oferit un salariu?

Da. 1000 de lei pe lună. A făcut verbal oferta, n-am semnat nimic.

Și ce trebuia să faci tu de banii ăștia?

Să stau prin târguri, să-i promovez autorii – ăia pe care-i -i voia el, că ăia pe care-i voiam eu erau nașpa - și să-l ajut la editarea diverselor cărți. Pe autori îi promova, desigur, în funcție de ce îi ieșea de la ei. Unul era la Uniunea Scriitorilor – era bun. Altul avea bani mulți și investea mult în promovare – era bun. Altul lucra nu știu pe unde – era bun. Și așa mai departe.

Oricum, 1000 lei e un salariu modest pentru câtă treabă aveai.

Când vreau să fac un lucru, mă apuc și-l fac. Asta e.

Și cum ai ajuns de la 1000 pe lună la 300 pe an?

Treceau lunile și el îl lua pe „n-am” în brațe. Apoi, când i-am cerut banii după un Bookfest în care am stat acolo zi de zi, deși aveam temperatură de 40 grade, a zis "ia-i pe ăștia să ai acum și restul ți-i dau zilele astea". Zilele alea s-au transformat în ani. Eu n-am prea fost protestatară de felul meu - și apoi, am crezut tot timpul că nu are bani, că are datorii, că-l aleargă cămătarii. Reușea mereu să mă prostească. Îmi spunea toate poveștile astea, iar mie îmi părea rău pentru el. Îl ajutam să-și „revină” – cu ajutorul  unei asociații pe care o aveam, îi cumpăram cărțile, pe care le donam. Apoi, a urmat Tritonic Junior.

Ce era Tritonic Junior? Un imprint?

Un imprint, pe care mi l-a prezentat ca pe o mare șmecherie, din care toată lumea va avea de câștigat. Teoretic, aici trebuiau să apară cărți fantasy pentru adolescenți. (Dar, în afară de ale mele, au apărut maxim una sau două. Una a lui Liviu Radu, cred, și una a unei puștoaice de 14 ani, Maria Alexandra Ion, al cărei tată era director la Realitatea TV.) Eu trebuia să vin cu 20% din suma calculată de el pentru imprint. Două sute de milioane de lei vechi.

Echivalentul a 5.000 de euro la acel moment. Nu ți s-a părut un pic bizar – un imprint cu un buget total de 25.000 de euro, când costurile de producție a unei cărți la un tira de 1.000 de exemplare sunt cel mult 1.000 de euro?

Știam că într-o afacere trebuie să pompezi mult. Am avut și eu afaceri personale și înțelegeam chestia asta. Cert e că mi-a cerut banii ăștia ca pe un împrumut pe trei ani. Totul s-a semnat în prezența unui avocat. Actele le am. Desigur, el a falimentat imprintul. Mai exact, a falimentat întregul Tritonic Publishing, din care făcea parte imprintul.  Eu nu înțeleg de ce cărțile alea mai sunt pe piață. Instituțiile statului nu se autosesizează?

Și banii tăi?

N-am văzut nici un leu înapoi. Din punctul ăla, s-a asociat cu revista Flacăra și s-a creat Crime Scene, o editură nouă, din care făcea parte și Tritonic. Eu l-am cunoscut pe George Arion, pe care l-am plăcut foarte tare, și am început să scriu romane polițiste. Alex Arion, editorul – șef, i-a explicat lui Bogdan că nu va putea plăti autorii din colecție, dar Bogdan nu ne-a spus niciodată asta. Eu și Alex am discutat abia după un an și jumătate. Mi-a spus că nu s-a pus nici o clipă problema unei plăți, atâta timp cât cartea se distribuia gratuit, cu revista. Bogdan, însă, a făcut ca totul să pară altfel. Interesant e că tot Bogdan asigura și distribuția cărților Crime Scene, deci încasările au ajuns tot la el. În afară de asta, Bogdan fusese angajat la Flacăra, ca redactor, pe un salariu foarte bun, nemaivorbind că Flacăra îi plătea toate deplasările. Nu mă înțelege greșit – chiar dacă pe Crime Scene n-am luat bani, Alex Arion s-a purtat, cel puțin cu mine, de parcă aș fi fost un om, spre deosebire de Bogdan, care mă ținea în târguri fără  să-mi ofere măcar o masă, și și-a permis să afirme despre mine și Arioni că suntem burghezi, pe când el nu are nici un ban în buzunar.

Dar tu de ce stăteai?

Din ambiție prostească, din naivitate… zi-i cum vrei. Am crezut că o să reușesc să trezesc ceva în el. Să continuăm. În al treilea an, am înființat Asociația Scriitorilor Români de Crime.

Ce era Asociația asta? A cui era?

Eram George Arion, Alex Arion, Bogdan Hrib, Țurlea și eu. Era o asociație nonprofit, asemănătoare cu cele de peste hotare. Scopul era să promovăm autorii români ai genului, așa cum o fac și străinii. Mie mi se pare o idee bună, chiar și acum. Am cooptat membri, am făcut statut, cotizații, broșuri pentru târgurile de afară, etc. După care au apărut problemele. Hrib urla că doar el muncește pentru asociație în timp ce noi, ceilalți, o frecăm la rece. Deși adevărul era că noi munceam, iar el dădea din gură.

Fără legătură cu asta – cine colecta respectivele cotizații?

Asociația avea un cont. Le colecta George Arion. El se ocupa de banii respectivi. Dar a făcut-o foarte bine. A tipărit broșurile despre care discutasem, totul a fost în regulă.

Nu, nu. Căutam doar o posibilă explicație pentru crizele de nervi despre care vorbeai.

Ah. La un moment dat, Hrib și-a dat și demisia.

Și ăsta era un lucru rău?

L-a făcut pe George Arion cu ou și cu oțet de față cu noi toți. Desigur, demisia a fost doar verbală. Să impresioneze. Și a reușit. Habar n-am ce a obținut. Pot doar să speculez și nu vreau s-o fac. Cert e că lucrurile s-au liniștit. Apoi, a apărut editorul englez.

Ce editor?

Mike Philips. Un autor cunoscut al genului. Care cere  trei cărți: a mea, a lui Arion și a lui Hrib, pentru editura Profusion Crime. Englezul, foarte profi, se ocupă de traduceri, ne scoate cartea, ne dă și un avans – lucruri normale. Și urmează să plecăm în Anglia noi patru – Hrib, George și Alex Arion, eu. Englezii ne-au plătit avion, cazare și mâncare. Acolo, lucrurile au început iar să se strice, au apărut iar nemulțumiri de-ale lui Bogdan. Normal, ca românii afară, de ce să nu ne facem de c…

Ce-l mai nemulțumea de data asta?

Tot ce ținea de Arioni. Mi-i toca ca pe o tocăniță. Între  timp, eu apucasem să-i cunosc, iar reacția mea a fost „Da, sunt cea mai proastă din curtea școlii”. Erau oameni foarte ok. Nu știu să-ți spun dacă mă vorbea și pe mine de rău Arionilor – posibil. Oftica lui cea mai mare a fost, însă, dintr-un motiv penibil. Luasem o mie de euro la mine, în ideea că e, totuși, cea mai scumpă capitală europeană și stăteam cinci zile acolo. El, bietul, nu avea decât 200 de euro. În ultima zi, l-am împrumutat eu cu 40 de lire să-i ia un cadou fetiței lui. Alți bani pe care nu i-am văzut înapoi. A avut o răbufnire doar pentru că Arionii au făcut cinste de câteva ori, iar lui i s-a părut că avem prea mulți bani la noi. Atunci a zis-o pe aia cu „voi sunteți burghezi”. Serios, aproape că m-a făcut să mă simt prost pentru că aveam bani la mine. A mai făcut o scenă penibilă și cu Mike Philips, dar e irelevantă pentru povestea asta.

Și după ce v-ați întors?

Colaborarea a mai durat o jumătate de an, mai mult din respect față de oamenii care-mi cumpărau cărțile. În timpul ăsta, i-am tot cerut drepturile de autor. Inutil. La un moment dat am zis stop și am decis că nu mai vreau să aud de el.

Ce te-a împins să rupi definitiv legătura?

Anul trecut, înainte de Gaudeamus, m-a întrebat dacă merg la târg. I-am zis că, fără bani, nu merg nici măcar să văd târgul. A zis că mă înțelege, dar asta e situația. I-am mai cerut o dată să-mi scoată vânzările, dar mi-a răspuns altcineva, că Tritonicul a dat faliment. Atunci i-am dat un mesaj, în care i-am spus să nu îndrăznească să mă caute în viața lui. Și tot a îndrăznit. M-a întrebat dacă nu vreau să fie agentul meu în Italia.

Și dacă editura a dat faliment, cum de mai comercializează cărți?

A dat faliment Tritonic Publishing. Dar mai e o companie, Tritonic Nu-știu-cum. O să fac o sesizare la finanțe, să le relatez că volumele „falimentate” sunt încă pe piață. Am și cărți scoase fără contract, ceea ce e caz penal…

De ce n-ai solicitat contract?

Contractul trebuia să vină, când m-am certat cu el. Dar el le-a publicat și așa. Îl voi da în judecată, pe caz penal. Dincolo de asta, în tot acest timp, i-am făcut cunoștință cu prieteni influenți. Cu o doamnă de la primărie, care voia să publice o carte. Știu sigur că și-a luat o mulțime de bani de acolo. În prostia mea crasă, aproape că am convins-o și pe Corina Crețu să publice o carte la el. Corina s-a prins din timp cu cine are de-a face și a publicat-o în altă parte. Concluzionând: nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.