Jurnal de festival (I)

Dacă regret ceva din studenție, când aveam extrem de mult timp liber sau ușor de eliberat, e faptul că puteam sta oricât pe la festivaluri de teatru și film și mai și citeam. Și mai și chefuiam în limita banilor disponibili. Și, cumva, aceste activități nu păreau să se deranjeze reciproc.

Les Films de Cannes a apărut la niște ani după ce eu am terminat facultatea, iar relația noastră a fost mereu aceeași. tumultuoasă și intensă în weekendul de deschidere, apoi mai rară și mai pe fugă în săptămâna care a urmat, când surlele și trâmbițele datoriei m-au repus pe alte circuite.

Anul ăsta, programul este extrem, dar extrem de ofertant. Lucru bun pentru siluetă. În sensul că alergatul de la un cinematograf la altul ar trebui impus ca probă sportivă. Și, comparând, pot spune că Cinemapro e cel mai confortabil, păcat doar că nu s-a gândit nimeni să-i introducă și cafeaua în meniu. Există totuși o limită la numărul de doze de Red Bull pe care le poate îngurgita un om într-o zi.  Dar, de departe, cel mai bun lucru pe care l-am constatat în festival a fost ăsta.

Sala plină de cinematograf. O apariție mitologică rară, ca și pasărea Phoenix. (Foto: Doria Drăgușin / Les Films de Cannes)

Vineri - Ziua furioasă 

Să începem cu ceva rafinat, nu? De cum mi-am ridicat badge-ul de la Meeting Point, m-am dus la Van Gogh (1991) , penultimul film al marelui regizor francez Maurice Pialat, monstrul sacru al ediției. Un film foarte sec și lipsit de temenele, despre cum înnebunești dacă ești ținut, ca artist, într-o stare vegetativă de exact omul care ar fi trebuit să se ocupe de cariera ta. Filmul e un masterpiece vizual. Poate prea masterpiece, și prea vizual. În sensul că Pialat, el însuși pictor aspirant înainte să devină regizor consacrat, e adesea furat de exerciții sofisticate de compoziție a cadrelor și uită că are o poveste de zis. Cam ca-n romanele acelea unde autorul îți descrie pe cinci pagini frumosul castel venețian până la ultimul turnuleț, apoi, pe următoarele trei, lucrătura meșteșugită a porții, și pe altele opt, superbii ochi albaștri ai stăpânei palatului. Cu diferența că, la un film, nu poți da cele 16 pagini de batere a apei în piuă, să treci în sfârșit la poveste.

După 159 de minute de poveste pe care am simțit-o intens diluată, am decis că vreau popcorn pentru simțuri. Și m-am dus la Only God Forgives al lui Nicholas Winding Refn, un exercițiu de pop art în imagini. Un videoclip de 90 de minute, stilat, ritmat, sexy. Nu voi pretinde nici o clipă că povestea are vreo profunzime, că personajele sunt mai mult decât par, sau că filmul e ceva revoluționar pentru cinematografie. Dar sunt 90 de minute de plăcere pură. E încă un exercițiu de stil, dar unul riguros dozat pe o muzică vibrantă și intriguing, semnată Cliff Martinez. Chiar și mersul personajelor seamănă mai mult a dans. Atmosferă de David Lynch pe trance, alternat cu scene de o violență atroce. Mie mi-a plăcut la nebunie. Anei Ularu, cu care m-am întâlnit în sală, idem.

A urmat Heli, filmul premiat pentru regie la Cannes anul ăsta. Tot un film despre trafic de droguri și bătaie însângerată, dar unul tributar realismului psihologic - e drept, numai când are chef autorul său, Amat Escalante. Că sunt întrebări legate de coerența scenariului la care răspunde senin: "Nu m-a interesat chestia asta". Și totuși, filmul chiar vorbește despre oameni reali, o familie liniștită din Mexic, care, peste noapte, se pomenește cu ușa dată de perete și toți cei prezenți în casă săltați de interlopi în costume de polițiști și supuși diverselor torturi, doar pentru că adolescenta familiei trăia o frumoasă poveste de dragoste și mozol cu un soldățel frustrat sexual care, după ce armata arde 22 de tone de marijuana, are un high și decide să jefuiască un depozit de cocaină și lasă niște pachete în rezervorul de apă al logodnicei sale. Un film tensionat, despre disperare, sărăcie, lipsa perspectivelor, dar care se termină complet irelevant, de parcă, la un moment dat, oamenii s-ar fi plictisit să-l facă și ar fi zis: "OK, atât."

Vodka Orange nu e un film. Mă rog, oficial nu e. E doar rupere de film, și mi s-a întâmplat la petrecerea de deschidere a festivalului, la care m-a luat amica mea, criticul Florentina Ciuvercă. Dar cred că a fost și ea în același film, pentru că, dimineața pe la 5, suna după taxi la modul: "Alo. Vă rog un taxi la... ăăă, aici unde suntem noi." Drept care, am decis a doua zi la patru, când m-am trezit cu un cap cât o baniță, să "cut the drinking and stick to the movies". Mai ales că drinking poate fi întreprins cu succes în orice zi a anului, n-ai de ce să ratezi festivaluri din cauza lui, ceea ce mi s-a și întâmplat a doua zi, adică

Sâmbătă - ziua nemuririi sufletului 

Când te lupți cu o mahmureală postvodcă, care, știm cu toții, e mai neprietenoasă cu organismul decât cea postvin, n-ai răbdare de expoziții de pictură marca Maurice Pialat. Drept care, am fost la L'inconnu du lac de Alain Guiraudie, premiat pentru regie la Un Certain Regard și... am adormit lemn. Noroc că fotografii festivalului nu m-au imortalizat. Dar a fost un somn bun și odihnitor, care mi-a pregătit spiritul pentru noul film al fraților Coen, Inside Llewyn Davis, câștigătorul Grand Prix. Film atât de bun, încât vreau să-i dedic un articol de sine stătător.

Duminică - ziua cu neveste nesuferite 

A început cu o lungă dispută pe Facebook. La 16, era anunțat Film Surpriză, iar eu am postat ceva despre plăcerea de a avea o întâlnire oarbă cu un film. Niște doamne distinse în etate, aflate în trecere pe peretele meu, au expus puncte de vedere foarte tranșante despre cum nimeni nu plătește fără să știe ce. Eu înțeleg faptul că-ți bugetezi propriii bani - e normal. Dar să bugetezi banii tuturor, sau ai nimănui, e ușor stupid. Recunosc, m-a luat valul și le-am comunicat asta în termeni ceva mai colorați.

După cum se știe, filmul surpriză e întotdeauna ales în așa fel, încât să se justifice cheltuiala. Cu alte cuvinte, festivalurile pun mereu câte un film pe care oricum ai fi vrut să-l vezi. Filmul surpriză al acestui festival a fost noua creație, virgină și neatinsă de ochii publicului, a lui Nae Caranfil. Dar, pentru că autorul a cerut să nu scriem despre el nimic până-n premiera oficială, nu vă pot spune mai multe, pe moment. Când va fi premiera oficială, veți avea și un interviu savuros cu Nae Caranfil în Tabu. Nevasta nesuferită din film: Monica Bârlădeanu. Priceless.

Am fugit spre Studio, să văd Nebraska, despre care aș spune că e cel mai bun film al lui Alexander Payne. Încă o dramă de familie - familia fiind tema recurent - obsesivă a acestui cineast. Un moș primește prin poștă o scrisoare din aceea cu "Numitul XY e fericitul câștigător al unui milion de dolari" - și în fine print: "Dacă cumpără produse în valoare de xxx $ și dacă participă la tragerea la sorți". Moșul (Bruce Dern - Premiu pentru interpretare masculină) face o veritabilă obsesie pentru acest premiu și dă să plece, ba în izmene, ba cum se nimerește - până când unul dintre fii (David, jucat de Will Forte) se îndură și decide să-l ducă cu mașina până-n Nebraska, unde e firma cu matrapazlâcuri. Un road movie alb negru, care devine o imagine pe alocuri poetică, pe alocuri satirică, a Americii devastate de criză și a oamenilor care și-au pierdut reperele morale. Nevasta nesuferită: June Squib, care-i face capul calendar bietului moș.

A urmat Le passe, al lui Asghar Farhadi, propunerea Iranului la Oscar. Deși nevasta nesuferită, Berenice Bejo, era mai frumoasă decât toate nevestele precedente, reale sau fictive, din acea frumoasă zi de duminică, filmul în sine m-a pierdut repede. E un fel de Toată lumea din familia noastră, dar mult mai lung și mult mai plictisitor. Mare parte din cele peste două ore sunt consumate cu tehnici marca Tânăr și neliniștit: A îi zice o chestie lui B, care îi zice chestia aia lui C, care i-o transmite lui D. D reacționează isteric, reacție pe care C încearcă să i-o comunice cu compasiune lui B, care i-o trântește lui A și tot așa. Două ore și jumătate de telefonul-fără-fir și despre cât de proaste sunt femeile care se mărită cu un cretin doar ca să-l oftice pe erou sunt prea multe pentru răbdarea mea, iar concluzia a tras-o Radu Jude fără atâta irosire de timp și de peliculă: viața de familie e nasoală, mutați-vă în garsoniere și adoptați animale de companie!