La metrou, pe LSD

Isabela Neamțu a fost una dintre actrițele de bază ale teatrului independent din anii 2000. A jucat mult, mai ales în spectacolele Anei Mărgineanu, cu care a fost în festivaluri la Basel, New York, Londra și Dublin. Apoi, și-a dorit o perioadă de siguranță și, pentru trei ani, s-a angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Și totuși, plafonarea nu i se potrivește unui spirit neliniștit, drept care Isabela a revenit la București cu LSD Theatre Show, spectacol premiat pentru cel mai bun actor la Festivalul Independent Undercloud. Spectacolul poate fi văzut vinerea asta, începând cu ora 19.00, la Teatrul Godot.

TABU: De ce LSD? Vă drogați voi, sau ne drogați pe noi?

ISABELA NEAMȚU: Aaa, e posibil să rămână urme de efect LSD după spectacol - doar dacă guști din plin din cele trei părți: L e de la Laughing, S e de la Seeking, D e de la Dreaming! Dar eu îmi doresc să fim cu toții în același 'trip', asta-i tot!

Care e povestea?

E cea mai simplă și aparent banală poveste din lume: un El și o Ea, incapabili să relaționeze în viața reală, se 'ciocnesc' aproape fără voia lor și reușesc, după o confesiune totală și sinceră despre viața lor personală, să se întâlnească în ...Vis! E o poveste despre noi, cei din zilele de acum, chiar dacă textul lui Durang e scris în anii '80.

Ceea ce este special la povestea asta a lor, spusa de noi, e amplasarea regizorală în cadrul unui show TV, unde Ea este host și El, asistentul ei de platou. Lucrează, deci, împreună, dar nu se „văd” în mod real decât mult mai târziu, când evenimentele o iau razna.

Puține texte au darul de a-și păstra prospețimea atât de mult timp. În acest caz, ce crezi că a conservat atât de bine textul?

Textul a rămas actual fiindcă problemele celor două personaje sunt de fapt, universale. Amândoi au o cumplită teamă de singurătate, nu cunosc iubirea, dar tânjesc după ea, după înțelegerea din partea celorlalți. Sunt incapabili să-și exprime sentimentele și emoțiile. Toate astea, potențate de impactul mass-media asupra individului, impact prea puțin discutat și luat în serios la noi, dar cu dublu efect asupra lor, care sunt implicați direct în „sistem”. Autorul privește alienarea individului cu umor și blândețe - măiestria lui constă tocmai în acest lucru: problemele personale „țâșnesc” pur și simplu din personaje, cu mult umor și sinceritate, în cele mai neașteptate momente și în cel mai surprinzîtor mod.

Și unde se ascundea această megaminunăție de text? Cum l-ai descoperit?

Mă pregăteam să dau concurs la Teatrul Mic, cu care colaboram de ceva vreme, și Ana Mărgineanu mi l-a pus în brațe. Destinul a vrut să nu intru în acel teatru, dar să fac spectacolul ăsta la propunerea mea, întâi la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, în regia lui Szabo K. István, și acum, după întoarcerea în București, să fie spectacolul meu de debut aici, la Godot Cafe Teatru, după ce am înființat Doctors Studio. Culmea e că Horia Suru, regizorul spectacolului, a jucat și el în facultate rolul 'bărbatului', așa că, uite, în mod deloc întâmplător probabil, am făcut echipă acum.

Știu că te-ai angajat la Teatrul Tineretului, apoi ai plecat. De ce?

A fost o poveste magică. Au fost trei ani în care am făcut DOAR teatru, în care am scăpat de alergătura după banii de chirie și am întâlnit regizori pe care nu i-aș fi descoperit niciodată în spatiul independent: Alexandru Dabija sau Radu Afrim. Dar sunt doi ani de când am plecat de-acolo, fiindcă teatrul a intrat în renovare și se pare că am luat o decizie bună, dat fiind că sala încă nu e gata. Îi respect și îi iubesc mult pe colegii mei, care au rezistat în condițiile astea vitrege. Eu am ales altceva. În plus, mi-era dor de alergătură, de oameni noi, de agitație, de spectacole mai bune și mai proaste. Am făcut o asociație cu Daniel Popa și Marta Bănescu, am produs primul meu spectacol, în care și joc. Un spectacol premiat. Îmi doresc să urmeze și altele.

Care au fost pașii pe care i-ații urmat pentru a înființa acea asociație?

Pașii procesului lui Kafka! Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, e incredibil cât de puțin încurajează statul asemenea demersuri și inițiative. Practica te omoară, dacă n-ai suficientă determinare și buzunarele pline cu zen!

Hai, intră puțin în detalii concrete.

Ar trebui să vorbești cu Doctoru' (Daniel Popa, n. r.). El are un mega-haz când își aduce aminte câte drumuri de colo-colo, timbre fiscale peste timbre fiscale, la adrese diferite, de la un ghișeu la altul... Apropo, ai observat că ghișeele instituțiilor de stat și-au păstrat „găurica” aceea minusculă, la care trebuie să te apleci? Apoi, cozi la Tribunalul de sector, din nou taxe...”stați puțin, n-aveți trecut în statut nu-știu-ce...”. Mergi înapoi la notar, iar bani, (slavă Domnului, avocatul ne era prieten bun...). Și tot așa. Vreo trei luni ne-au plimbat, era cât pe ce să renunțăm, doar că, în trei, ne echilibram destul de bine. Și uite, am reușit! De-acum, idei să fie!

Ce a presupus concret producția spectacolului? Cât ai putut lua de la Piatra Neamț și cât a trebuit să faci tu?

A, nu, LSD Theatre Show e un spectacol complet nou. N-are nici o legătură cu Râs nervos de la Piatra-Neamț, în afară de mine.

Ți-a fost greu să te adaptezi la București și la independență?

Cred că, dacă stăteam mai mult de trei ani, aș fi avut probleme de reintegrare, dar așa, a durat destul de puțin să îmi reiau contactele și să mă pun pe treabă. Ceea ce caut acum e susținere din partea unor oameni ca tine, de exemplu. De unul singur, poate fi atât de dificil. Visez la un spațiu al meu, visez multe lucruri, sper să se împlinească măcar o parte din ele.

Teatrul independent din București a câștigat mult în forță. Cum l-am putea face să câștige și în rentabilitate?

Sunt mai multe tipuri de artiști în spațiul independent. Cred că unii își doresc de la început să fie 'rentabili financiar', și atunci, fac din start producții comerciale, și mai sunt alții, cărora nu le e teamă că textul e mai complex, că fac o propunere îndrăzneață ca regie sau joc actoricesc. Aceștia din urmă își asumă riscuri și nu se gândesc neapărat la profit. Eu îi respect pe toți creatorii din zona independentă și nu-mi place deloc când ea tinde să fie acaparată cu totul de reprezentanții teatrului social sau politic. Cred că o producție teatrală serioasă are din capul locului aspectele astea, plus o estetică proprie.

Ce-și propune Doctors’ Studio?

„Doctors’ Studio promovează experimentul și inovația în artă și militează pentru educarea publicului prin cultură.” Asta e prezentarea noastră. Adică, ne dorim să fim selectivi în alegerea textelor, să ne asumăm riscuri - ca producțiile să nu fie pe gustul publicului larg, dar să fie un reper pentru un public dornic să vină la teatru ca să își pună întrebări, pentru publicul viu, îi spun eu. Teatrul rămâne o „oglindă a vremii”, orice am face. Dar, fără să rămânem tributari lui Shakespeare, ne dorim să educăm gustul publicului pentru un teatru valoros, modern, implicat profund în realitate si contemporaneitate.

Ce definiții corporate, frate...

Știu, am avut un part-time la Vodafone, să mă pot întreține ca actriță independentă.

Și ai avut și diverse joburi „vocale”, dacă nu greșesc.

Într-o vreme, am fost celebra voce de la metrou. În prezent, sunt robotul de la Romtelecom.

Deci, ești indirect cea mai înjurată persoană din România. Pictoriale hot ai face?

Posteriorul meu a tronat pe afișul de la 89,89, fierbinte dupa '89 (Teatrul Mic, regia: Ana Mărgineanu, n. r.), ajunge!

Să revenim la spectacolul de vineri seara, pentru o încheiere ciclică: ce-ți dorești de la LSD Theatre Show?

10.000 de like-uri pe Facebook și tot atâția spectatori în sala de la Godot Cafe Teatru!