Lupta surda dintre sexe ...in cartile ALEXANDREI ARES / Interviu cu autoarea romanului "Viata mea pe net"

ALEXANDRA ARES este critic de teatru, antreprenor cultural si scriitor roman stabilit in SUA, unde a publicat mai multe romane de succes, "Viata mea pe net" (titlu original "My Life on Craiglist") fiind recent tradus la Ed. Polirom (pret: 22,95 lei). ALEXANDRA ARES i-a acordat un interviu in exclusivitate lui Dan-Silviu Boerescu, interviu publicat partial in editia TABU de martie.

Iata interviul integral:Personajul din romanul tău "Viața mea pe internet" (recent tradusă la Polirom) ajunge să trăiască efectiv online, pe un site de dating, într-o disperată încercare de supraviețuireși o mereu căutată asumare a adevăratei identități. Este această pseudo Bridget Jones de New York o "Visătoare" (precum protagonista altui roman al tău -"The Dream Junkies") sau o femeie adaptată realităților contemporane?

 Când scriu un roman nou încerc să găsesc nu numai un story interesant, dar și un fenomen social și psihologic aflat în avangardă, în germene în psihicul și în viețile tuturor...ceva de care toată lumea e conștientă și totuși ceva care nu este încă recunoscut în mod public. În romanul Visătoarele, scris în 2005-2006 și publicat tot la Polirom în 2008, acest lucru era căutarea de sine a unei imigrante românce pe fundalul decăderii visului american și a unor greutăți sociale ‘ascunse sub preș’care abia în anul 2010 au izbucnit la suprafațăîn discursul public american prin mișcarea Occupy Wall Street, care apoi s-a și extins la Occupy (Everything). În noul meu roman Viața mea pe net (My Life on Craigslist) tema care m-a fascinat a fost mutarea experienței sociale pe internet. Rețelele sociale ca Facebook și My Space au transferat socializarea și prietenia în plan virtual, Amazon și Ebay au mutat experiența comercială pe internet, ziarele au mutat experiența cititului pe internet. Am ales website-ul Craigslist care încă nu există în România dar care are 50 de milioane de utilizatori unici pe lună,și filiale din toate orașele din America șiîn zeci de țări, pentru că încapsulează totul: și dating-ul și prietenia și anunțurile de vânzare cumpărare și bursa de job-uri --- totul gratis. Mi s-a părut interesant săaleg o tânără fată, americancă get beget de data asta, care este lovităde recesiune și pusă în situația de a-și trăi în mod virtual toate palierele existenței pe Craigslist, pentru căe singurul lucru pe care și-l permite. O altă temă explorată în acest roman este promiscuitatea ascunsă a societații americane care a atins niște cote greu de bănuit atunci când ne uităm la aparențele frumoase. În fine, în ultimul meu roman, The Other Girl, scris anul trecut și care sper săse publice anul viitor tot la Polirom, explorez ultimele tabuuri dintre bărbații și femeile din ziua de azi, și lupta surdă dintre sexe, bărbații care vor să își păstreze privilegiile, de exemplu acela de a se căsători sau a fi în relații cu femei mult mai tinere, mai suple și mai frumoase, și de a stigmatiza social femeile care ar dori să procedeze la fel, și femeile moderne care, după ce și-au cucerit independența economică, educațională și intelectuală își dau seama că iubesc frumusețea fizică, tinerețea și aventura la fel ca și bărbatul, și că această discriminare este absurdă și depașită. Dar să revin la Emily Thompson, eroina din Viața mea pe net. E o fată de 25 de ani care vine la New York dintr-o localitate mică și îndepărtată la granița cu Canada având inițial cele mai bune intenții de a se adapta și de a se realiza și de a fi la fel ca ceilalți new yorkezi. Lovită de recesiune și de o bruscă singurătate, Emily descoperă prin intermediul internetului jungla ascunsăa New York-ului, dăde necaz, șiîn final decide să nu se înregimenteze.  Spre deosebire de Bridget Jones (din the Bridget Jones Diary, cu care romanul meu a fost comparat) care în final își găsește ‘salvarea’ prin căsătoria cu un bărbat chipeș și bogat, Emily Thompson reprezintă generația de după Bridget Jonesin care tânără face singură banii și își găsește ‘salvarea’ prin descoperirea vocației. Evident, există și un love interest, dar acest bărbat nu este trofeul, așa cum a fost in Bridget Jones. Trofeul este mai degrabăEmily, care are discreția să ascundă acest lucru pe parcursul relației cu acest tip; ce contează e ideea de a întalni un suflet pereche, chiar dacăaceastărelație frumoasănu se va termina prin căsătorie și happily every after și va avea un caracter finit.  Din acest punct de vedere, finalul romanului meu este deschis.

 Când ai părasit România, în 1998, pentru a te stabili pe Coasta de Est, tu erai o"visătoare" sau încercai să te adaptezi din mers realităților unei lumi în mișcare?

 O întrebare interesantă.Se spune căla tinerețe oamenii sunt rebeli și la maturitate conservatori. Eu am avut un traseu invers.  Când am plecat din Romania eram, din punct de vedere cultural, cât se poate de elitistăși cu o experiență de viață invers proporțională cu experiența literară. Chiar priveam cu oarecare disprețideea căo operă literară ar trebui să fie ușor de parcurs, să te țină cu sufletul la gură și să respire viață și emoție. Credeam ca toată generația din care veneam, că opera literară trebuie să respire propoziții elaborate și imagini prețioase într-un fel de dicteu automat în loc de construcție.  Am fost uimită de pildă când am văzut că fostul meu soț a lăcrimat la un spectacol de teatru pe Broadway, Mizerabilii...Adaptarea la stilul american de viațăși de cultură a fost foarte grea, și a durat mulți ani, pot spune că nici acum nu s-a produs complet. Mi s-a părutși încă mi se pare un loc extrem de competitivși interesant. Ce este diferit în America este căexista o pătură largă de oameni super deștepți, originali, chiar inovatori, cu diverse facultăți, excelenți în profesie, care au însă o cultură generală clasică, de tip European, extrem de limitatăsau cu totul inexistentă.Aceasta este categoria care trebuie captată pentru orice succes de tip mainstream. De aceea trebuie găsit numitorul comun, esența umană la care vibrează acești oameni, care vin din toate rasele și culturile lumii, o esențădezbrăcată de aluzii culturale -- pentru că, nu-i așa, aluzia culturală ține de nation state, este altfel în România decat în India sau în Japonia -- sau mari subtilități. Un alt lucru diferit fațăde România, este cătot ce ține de entertainment, de la roman la film, este o industrie super dezvoltată care se ghidează după reguli minuțios detailate care se învață în școli, la mastere, în cărți de specialitate și workshop-uri. În România noi învățăm la facultate - cel puțin pe vremea mea - diferite istorii: istoria teatrului, istoria romanului, istoria filozofiei, sau de pildă istoria ceasurilor. Ca să parafrazez, în America înveți cu mare precizie cum se fac diferite tipuri de ceasuri și cum se evită clișeul pentru a face un ceas nou și original care să se vandă și care să răspundă unei nevoi de care publicul nici nu era conștient că o are. Partea istoricăe minimă, și subordonată scopului practic. O altă deosebire culturală este că în SUA se consideră de bun simț să scrii despre lucruri serioase în a lighthearted way --- de la Maureen Dowd, celebra eseistă din The New York Times care a luat premiul Pulitzer, până la Saviana Stănescu, ca să dau exemplul unei alte romance care scrie în SUA. Seriozitatea excesivăși pompozitatea stilisticăîi plictisește de moarte pe americani, de aceea postmodernismul nu a prins acolo; în timp ce în România stilul american ‘ușor’poate părea simplist. Înțeleg că la noi multă lume cumpără cărți recomandate de corifeii criticii sau de establishment pe care le începe dar nu le termină.În America acest lucru e riscant, pentru căorice carte se poate înapoia cât timp ai păstrat bonul și cartea e în stare bună. Deci, provocarea autorilor este să scrie romane care săse vândă și care, după ce au fost răsfoite, să nu fie date înapoi pentru că cititorii s-au plictisit după primele 30-50 de pagini. Cititorul trebuie săciteascăo carte până la sfârșit fără efort, să simtă că a meritat întreaga lectură, și că este fair săpăstreze cartea. De aici obsesia publicistică nr. 1 peste ocean este ca fiecare roman săfie a page turner.

 În România ai fost om de teatru și televiziune. În America, ai lucrat la ONU și CBS, ești scriitor profesionist, producătorși antreprenor media.Cât e în aceste preocupări pasiune și cât e încercare de supraviețuire? La ce renunți și ce caștigi atunci când schimbi radical sistemul propriei vieți?

Da, am lucrat în instituții foarte mari pe posturi destul de bune, dar acești coloși mi-au creat senzația de limitare severă. Culmea este că din toate job-urile pe care le-am avut, singurul care mi-a plăcut a fost la TVR,la Departamentul Teatru-Film când lucram mai mult sau mai puțin pe proiecte, deși aveam un salariu mizerabil de 100 de dolari pe lună.Evident regret siguranța financiarăși prestigiul dat de aceste instituții mari și poate la un moment dat o sămă întorc în sistem. Pe cont propriu, când lucrezi pe proiect, sky is the limit. Au existat momente în viațamea când, deși totul era ok în afară, job-ul la ONU sau la CBS, banii, etc., nu puteam sădorm noaptea pentru căștiam că trebuie să fac altceva, chiar dacă pierdeam și riscam tot ce clădisem pe plan material.

Cum se trăiește la New York din proiecte culturale independente, oarecum paralele cu mainstream-ul?

E un fel de mers pe sârmă fără plasă. Depinde de nivelul la care te afli, și de cât de vandabil este produsul tău cultural, pentru căîn SUA nu există mentalitatea europeană de ‘artist sau intelectual asistat de stat’ -- decât dacăstatul are și el cumva de profitat. Dar pentru a ajunge sus, trebuie să începi de jos, și este foarte important săîți creezi un track record. Pentru asta nu trebuie să aștepți să îți ofere oportunitățile alții. Și în România  am început să public la o editură minusculă și am ajuns să public la Polirom, care este o editură privată care plătește și traducerea din engleză în două colecții cu cele mai cunoscute nume de women fiction authors din lume. În momentul când ai un track record oamenii pot să citeasca sau să te vadă (pe film, teatru) și să decidă singuri dacă îi captează. Este un act de mare curaj, pentru că nu există garanții de succes, doar garanția unui efort imens.

Ce reprezintă firma ta Smart Filmz?

Smart Filmz este o firmăpe acțiuni pe care am creat-o pentru realizarea comediei romantice pe care am scris-o Men Heaven sau Paradisul bărbaților. Desfășor și acțiuni de consultanță pe film și TV pentru producători independenți de filme care doresc să filmeze în Europa, și pentru producători europeni sau americani din afara New York-ului care doresc o persoană de legatură la NewYork pentru recrutare de actori, agenți, sau pur și simplu vor o mică reprezentantă la New York pentru un anume proiect sau eveniment.

Dar publicația online pe care o conduci - The Manhattan Chronicles?

Manhattan Chronicles este un magazin literar on line, pornit de la un blog mai vechi, pe care l-am creat pentru a fi un forum pentru scriitori tineri și păreri neconvenționale despre lume și viață. Îmi dă oportunitatea să îmi creez un stil aparte, așa cum doresc eu, și să nu fac compromisuri. Jurnalismulîn SUA înseamnă în mare parte articole de 700 de cuvinte care sunt într-o majoritate covârșitoare, politically correct. Chiar și o mare parte dintre ‘rebeli’ sună cam la fel, glorificând violența, drogurile, sexul, ghetourile, și lipsa de valori într-o manieră care nu mai șochează pe nimeni, făcând ca underground-ul să devină un loc comun; cam ca rapperii șmecheri sau supărați din fiecare videoclip.

Care dintre proiectele tale americane are/au șansa de actualizare șiîn România?

Mi-aș dori foarte mult să regizez un film american pe un scenariu pe care l-am scris, Men Heaven, despre 3 americani care vin în România plini de prejudecăți că e cenușie și urâtă, petrec un August fabulos în București și prin țară și în final își schimbă viețile. O comedie romantică cu potențial de box office în limba engleză dar cu acțiunea 90% în România. Din păcate m-am lovit de două obstacole.  1) Contractele românești nu seamănă cu cele standard din industria filmului american, foarte mult risc se pune în cârca scenaristului sau a regizorului - excedând valoarea banilor care îi primești ca drept de autor - asta în loc să se meargă pe sistemul de a plati un bond insurance...Astfel am pierdut un investitor care ar fi adus $500,000 la una din casele de film de la noi... 2) Sistemul pe puncte promovat acum de CNC încurajează filmul de festival, drama, adresat unor elite, dar care are un succes mic la publicul de mall care dorește good entertainment. Cred că România are în acest moment un potențial extraordinar de a face filme comerciale - în sensul bun al cuvantului - și sper ca legislația românească pe film să se schimbe și să sprijine mai mult producția filmelor care prezintă România și cu părțile ei frumoase și cosmompolite. Poate prin creația unei sesiuni CNC separate, sau a unui fond separat, cu alte reguli, o dată pe an? Ce ar fi un New York făra filmele lui Woody Allen, Sex and the City sau Seinfeld? Și ei au început de la zero. Filme gen Moartea domnului Lăzărescusau altele de acest tip, au câștigat o atenție internațională de critică extraordinară, dar mă îndoiesc că există vreun occidental care se gândește să vină în România în vacanță după ce iese de la aceste filme.  Momentan România este doar o destinație de outsourcing pe film străin, echipe americane vin să filmeze aici filme care chipurile au loc în America sau în alte țăriși perioade istorice. Este un lucru foarte bun, dar nu suficient. Trebuie ca guvernul să găsească pârghii legale pentru credite, sponsorizări,înlesniri fiscale și garanturi de la diverse instituții (primăria capitalei, ministerul turismului, CNC) care să sprijine și filmele de limba engleză în care acțiunea se petrece în România; de asemenea să ofere înlesniri pentru investitorii români privați. În SUA dacă un investitor privat cumpară o acțiune (sau mai multe) în societatea creată pentru realizarea unui film și pierde banii -- pentru că investiția în film e riscantă și multe filme nu recuperează investiția inițială-- investitorul își poate deduce banii pierduți de la impozitul global pe venit la sfârșitul anului.  Ar fi extraordinar să se facă o legislație similară și în România pentru încurajarea investițiilor private în film. Trebuie să înțelegem un lucru simplu:  pentru ca cineva din afară să vină în România să filmeze un film cu acțiunea în România trebuie să existe înlesniri și sponsorizări. Marele avantaj al statului este căinvestiția directă sau indirectăîn copyright-ul unui film care prezintă România frumoasă și care se va difuza în SUA sau peste tot în lume, este o investiție în perpetuitate, se creeaza un film, un bun, care va exista în librăriile de film ale lumii în perpetuitate și fiecare redifuzare va fi ca un advertorial de primă clasă pentru România. Am avut oferte de la investitori americani care mi-au propus să schimb acțiunea din România în Caraibe, sau săfilmez în diverse state din SUA și Canada care oferă mari înlesniri financiare producătorilor. Am refuzat pentru că încă mi-aș dori foarte mult să fac primul, sau unul din primele filme românești, de acest gen, care să arate părțile cool ale României.

Ce nu puteai săfaci în România și faci în SUA?

În primul rând, în SUA m-am descoperit ca femeie într-un mod în care nu cred căaș fi putut în România unde societatea e încă destul de misogină. Să vă dau un exemplu. Când aveam 17 ani i-am spus regizorului Alexandru Tocilescu că mi-aș dori să fac regia de film. Mi-a răspuns dur si disprețuitor, spunându-mi că o femeie nu poate fi regizor de film pentru că este indisponibilă câteva zile pe lună...După care, un cor de bărbați din establishmentul artistic de atunci mi-a spus că oricum trebuie să aștept și să acumulez experiență de viață. Așa că am dat la teatrologie, iar colegii mei de generație de sex masculin, Radu Muntean și Tudor Giurgiu de pildă,au mers înainte la regie de film, fără să se ingrijoreze că nu au sexul potrivit sau experiența de viațănecesară (la 18 ani). În SUA, ca femeie este super ok să regizezi film, chiar dacă nu ai studii de regie ci ai experiența artisticătranferabilăca actor, dramaturg, scenarist, scriitor, video artist, pictor și chiar dacă vii dintr-un mediu total diferit. Este super ok săfaci orice face un bărbat. Singurul loc inaccesibil femeilor a rămas Casa Albă. În momentul când reușești lumea nu se întreabă automat ca în România, ce pile a avut proasta aia sau cu cine s-a culcat. Locul femeii în SUA nu e la cratiță și jumătate din mamele celor din generația mea nu știu să gătească. Nu există nici o diviziune a muncii pe sexe ca la noi. Mulți bărbați cos, gătesc, spală rufe, vase și fac curat, chiar mai bine și mai des decât multe femei. Ambele sexe se respectă,sunt independente șiself-sufficient.

Ce nu poți să faci peste Ocean dar crezi că ai putea realiza aici?

Multe...Este avantajul țării mici față de țara mare. Și avantajul unei societați tinere fațăde o societate aflatădincolo de maturitate. Și anume competiția este mult, mult mai mică,lucrurile se pot întâmpla mult mai rapid și mai ușor. Vă dau un exemplu, acum 10 ani la New York, l-am prezentat pe Eugen Șerbănescu, pe atunci consul general la New York, unui vice-președinte la ABC News, care l-a intrebat la ce consulate din lume fusese consul în trecut. Șerbănescu i-a răspuns că era la primul post de consul, la care amicul meu, vice-președinte la ABC a exclamat, “Ciudat, în mod normal New York-ul ar trebui să reprezinte ultimul consulat, un apogeu de carieră”. Totul se întamplă mult mai greu și mai lent în SUA... reporterii pe care îi vedem la televiziunile din București sunt mai toți sub 30 de ani. La New York, majoritatea au peste 50 de ani, și mulți prezentatori au între 60 și 75 de ani. La celebra emisiune “60 Minutes” toți corespondenții au peste 60 de ani și umoristul Andy Rooney (intrat la 58 de ani) a lucrat până la 92 de ani când a murit. Barbara Walters are încă o emisiune foarte populară, The View, la 81 de ani. Majoriatea oamenilor de televiziune încep într-un oraș mic și înaintează din an în an la o ‘piață’ (un oraș) mai mare. Sunt cam 250 de piețe, deci faceți socoteala. Când ești obișnuit cu sistemul mai dinamic din România, este foarte greu sănu remarci cât de important este acest avantaj. Și eu am beneficiat din plin de el, când am avut șansa să fac primele filme documentare de 60 și 90 de minute în TVR când eram încă în facultate (la Academia de Teatru și Film.) În SUA procesul s-a îngreunat dincolo de limitele rezonabile, sunt enorm de mulți gate-keepers; doar inițiativa privatănouă--startup-urile-- merg repede.

Descrie o zi obișnuită la New York. Ce face Alexandra timp de 24 ore?

Stau la etajul 31 într-un bloc foarte frumos de pe Upper East Side, cu portar și tot tacâmul unui high-rise de lux, în apropiere de muzeul Guggenheim.În rest, trăiesc retrasă și destul de spartan, ca o studentă. Muncesc foarte mult la lucruri care aduc puțini bani, încerc să mă plimb zilnic prin Central Park, care e la 5 minute de mine, merg la sală,care e la etajul 40 în clădirea în care locuiesc, și mai nou, îmi dedic 90% din timp pe marketing, chestiuni administrative și pe ‘supraviețuire’-- doar 10% din timp pe creație propriu-zisă. Citesc mult, nu mă uit aproape deloc la televizor, dar văd foarte multe filme. Când pot, sar în avion și vin în România să îmi văd familia. Sunt perioade când mă încarc și mă odihnesc, perioade când sunt foarte descurajată, și perioade pline de entuziasm când simt că am ceva de spus și mă apuc de un nou proiect.

Pune-ți singură o întrebare!

Ce am învățat din experiența de până acum? Am învățat că gusturile artistice și literare sunt foarte diferite și că lumea este mult mai diversă și mai mare decat credeam, că este loc pentru toată lumea, și că doar rareori un artist sau un produs cultural poate săplacătuturor. Când acest lucru se intamplă,ca în fenomenul Harry Potter sau în piesele lui William Shakespeare, este fantastic. Nimeni nu deține adevărul și autoritatea absolută. Este un adevăr aparent simplu, dar venind dintr-o societate omogenăca cea românească, unde toți avem - mai mult sau mai puțin – aceeași rasă, religie, istorie, tradiții, și gusturi (cam ca mâncarea românească care are foarte puține feluri de mâncare) mi-a luat un timp să îl digerez. Foarte mulți oameni descoperă o mișcare literară în adolescență și o vor iubi cu pasiune toată viața, așa cum descoperirea unui brand comercial de foarte tânăr garantează o loialitate de lungă durată, dar această alegere rezultă în ochelari de cal față de tendințele și curentele ulterioare.  De asemenea am învățat că există o tendință accentuată de separare a gustului literar feminin de cel masculin, și că gustul literar masculin încă prevalează, pentru că bărbații reprezintă majoritatea în jurii și critică literară, în timp ce literatura feminină este încă marginalizată și luată peste picior. Pe scurt, o temă masculină, foarte importantă dar realizată defectuos, cu multe paranteze, pompozitățiși lungimi, este deseori preferatăde critici și jurii unei teme ‘minore’realizatăimpecabil și fără grandomanie. Pur și simplu, în general bărbații preferă un anumit tip de literatură, axat pe acțiune sau pe idei și limbaj și problematică masculină, iar femeile vibrează mult mai mult la emoție, și la preocupările feminine; ori arta presupune un proces de identificare. Ne căutăm pe noi înșine în orice citim. Ne identificăm cu ceva în măsura în care avem afinitatea interioară, experiența de viață și cunoștiințele necesare pentru a face o evaluare corectă.În prezent în SUA femeile citesc mai mult ca bărbații și reprezintă o ‘piață’ din ce în ce mai importantă. Trăim vremuri extrem de interesante, poate chiar o întoarcere lentăla un neo-matriarhat.

Ai intrat vreodată pe un site de dating - să zicem chiar Craiglist - și din alte motive decât cele legate de documentarea pentru roman?

Da, de multe ori. În SUA, on line dating este un sport național și o modalitate de a cunoaște multă lume interesantă pe care altfel nu ai avea nici un prilej să o cunoști. Prima oară când am intrat pe un asemenea site, acum 10 ani, după divorț,am primit 400 de răspunsuri în două ore. Și în România online dating-ul a pătruns cu succes. Fratele meu Darie care locuiește în București și-a găsit soția pe internet. De aceea cred că mulți cititori și cititoare o să se amuze cu Viața mea pe net!