După ce, în 2005, a debutat în forță cu <i>Romanul românesc pervers</i>, o carte mult mai interesantă decât ar sugera titlul, Kiki Vasilescu revine la trucul său literar preferat, și anume exploatarea întru plăcere proprie a eroilor unor mari prozatori români consacrați, în noua sa carte, <i>Marele Băiat de Cartier. </i>
O carte pe care am citit-o cu sentimente amestecate, trebuie să recunosc. Pe de o parte, autorul are condei, știe să creeze și să mențină suspansul și, cel puțin partea de pamflet, persiflarea sclipitoare a parvenitismului în toate formele sale îi iese de minune. Filosoful
După ce, în 2005, a debutat în forță cu Romanul românesc pervers, o carte mult mai interesantă decât ar sugera titlul, Kiki Vasilescu revine la trucul său literar preferat, și anume exploatarea întru plăcere proprie a eroilor unor prozatori români consacrați, în noua sa carte, Marele Băiat de Cartier.
O carte pe care am citit-o cu sentimente amestecate, trebuie să recunosc. Pe de o parte, autorul are condei, știe să creeze și să mențină suspansul și, cel puțin partea de pamflet, persiflarea sclipitoare a parvenitismului în toate formele sale îi iese de minune. Filosoful care constată cu tristețe că numai ciumecii parvin în viață, în timp ce intelectualii mor de foame, și se infiltrează ca fals reporter la fictiva Curte a Marelui Băiat de Cartier unde e jefuit fără scrupule și supus tuturor mânăriilor aferente subspeciei umane care populează imensul palat construit pe un teren viran – e o propunere excelentă. Și se și susține fabulos pe primele 150 de pagini din 220. Cu răsturnări de situație interesante, care justifică suspension of disbelief. Pe mine, cititor, m-ai fi putut plimba mult și bine prin Curtea de Cartier și să-mi mai prezinți personaje de acolo, poveștile lor de viață și raporturile dintre ele. Puteai clădi un pamflet monumental, de talia Principelui lui Machiavelli. N-am înțeles nici până în clipa asta de ce a trebuit să părăsim Curtea de Cartier și să nu savurăm după pofta inimii neo-snobismul mârlănesc de acolo – excelent capturat, perfect disecat și fabulos de bine pus în ramă. Mai mergeau minim 400 de pagini numai pe acest subiect. Ardelenii mei au un termen pentru lucrurile făcute precipitat și la minimă rezistență: "fușereală".
OK, am abandonat vaca pe jumătate mulsă și am făcut cunoștință cu Silvia, sora eroului, alt persona j extrem de promițător, un fel de Oana Roman sărăcită și reîmbogățită, supraponderală și împopoțonată. Alt nucleu narativ excepțional. Actual, generos, plin de potențial. Aș fi stat alte 200 de pagini să urmăresc tentativele jalnice ale scorpiei grase să se dea bunăciune.
Dar, nu. Autorul nostru o lasă pe Silvia la jumătatea fabuloșeniei sale ridicol-malefice. Pentru ce? veți întreba. Pentru ceva foarte, foarte dezamăgitor, vă voi răspunde eu. Pentru a apela la aceeași șmecherie ca acum opt ani, pentru a duce o intrigă ofertantă și niște personaje excelent conturate într-o aberație de genul Codul lui Da Vinci meets Teoria Conspirației Volumul 334456, that has already met Corneliu Vadim Tudor pe pastile. Numai că de data asta, materialul nu e Craii de Curtea Veche, ci Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Mie, una, se pare un mod destul de trist de a-ți fura singur căciula.
Ce ne rezervă viitoarea ta carte, dragă Kiki? Dă-mi voie să ghicesc. Un sequel fantezist la Enigma Otilei, de unde o să aflăm că de fapt moș Costache era Ceaușescu și Otilia, un Paul Goma - femeie, persecutat fără milă de clanul hrăpăreț?