Stephenie Meyer likes this

Dacă e un lucru pe care nu-l înțeleg în viață, acesta e încăpățânarea oamenilor de a scoate la nesfârșit aceeași carte, același album muzical, respectiv același film. Așa se nasc oameni înțepeniți solid în proiecte, ca Paulo Coelho, Ștefan Hrușcă și, iată, Mark Waters.

Omul ăsta încasase deja gloria mundi cu un film pe tema conflictelor dintre liceence puse pe harță, în 2004, cu Mean Girls, unde, dincolo de redutabila carismă a unei Lindsay Lohan care, pe atunci, încă nu se ruga cu "Cocaina noastră cea de toate zilele" și a unei Rachel McAdams sclipitor de malefice - dacă n-ai un antagonist la fel de carismatic ca protagonistul, genul ăsta de film se surpă ca o casă prost proiectată - Waters beneficiase și de un scenariu fabulos, scris de una dintre marile comediene americane, Tina Fey. Așadar, ce era de exploatat pe subiect, Waters exploatase; mulsese vaca până la ultimul strop; n-ar fi trebuit să reviziteze tema niciodată, pentru că îi era clar oricui că nu avea cum să se autoegaleze.

De data asta, a ales să ecranizeze un roman cu vampiri atât de prost, încât, prin comparație, Stephenie Meyer pare demnă de Pulitzer. Seria Vampire Academy de Richelle Mead numără deja 6 (șase!) volume. E ofticant că oamenii talentați suferă de writers' block și lasă în urmă, uneori, până-n cinci cărți, în timp ce grafomanii n-au nici o jenă să aștearnă penibilitate după penibilitate. La vizionarea de presă s-a dat și primul volum. Abia după ce m-am uitat prin el și am citit câteva pasaje odios de stupide, mi-am dat seama că, realmente, autorii filmului scoseseră tot ce se putea. Era ca și cum Waters i-ar fi fost dator vândut lui Mead și ar fi zis: "Te ecranizez și mă ierți de datorie". Altfel nu-mi explic de ce ar fi ales cineva să se chinuie cu ceva atât de sinistru de prost. Măcar de o lua tot pe Tina Fey la scenariu; ea ar fi găsit, garantat, căi de a face mișto de tot fake-ul pompos, scriitura infantilă și, mai presus de tot, mentalitatea de gâscă proastă care curge literalmente dintre paginile cărții ăleia. N-ai cum să tratezi serios o astfel de carte și să nu-ți iasă un film la fel de idiot.

Intriga e adeseori în sine, se propun multe subintrigi, și nici una nu se dezvoltă în adevăratul sens al cuvântului. Ai fi putut face un film decent, de exemplu, cu cele două fete, moroiul Lisa și dhampirul Rose, fugite de la Academie și luptând să se integreze în viața simplă a unui orășel american. Dar nu. Abia e aruncată tema, și deja o și abandonăm, pentru că gardienii-vampiri vin deja să le înhațe pe cele două fugare și să le care înapoi la Academie.

Moroi? Dhampir? WTF? Veți întreba voi. Păi, ca să complice puțin structura socială a ființelor sugătoare de sânge, Richelle a decis că vampir și atât e sooo anii 80. Și atunci i-a împărțit în dhampiri (cei mai apropiați de oameni), moroi (vampirii buni, predominant magicieni, care nu ucid, drept care, se pot plimba ziua), și strigoi (vampirii cei răi, care nu cunosc mila, și care, practic, sunt niște mașini devoratoare de orice altceva, drept care, unica reacție justă față de o astfel de ființă e o țepușă de argint în inimă).

Complicat, nu? O lecție despre castele sociale în India v-ar fi plăcut mai mult?

Evident că Richelle ratează să dinamiteze această construcție cu un amor interspecii, cum ar fi făcut un autor cu un minim de creier. Moroiul Lisa se îndrăgostește, convenabil, tot de un noroi de sânge nobil, iar dhampirul Rose, de dhampirul profesor de arte marțiale Belikov. Ah, ceea ce-mi aduce aminte de altă nedumerire. De ce toți vampirii ăștia buni sunt prinți ruși? Probabil că Richelle Mead avusese un crush pentru Dostoievski în adolescență. Și desprinsese din el doar titulaturile străvechii aristocrații rusești, nu complexitatea umană și emoțională care dă valoarea universului dostoievskian.

În fine, să scurtăm: cele două vampiroaice sunt aduse înapoi la Academie, care arată inexplicabil de gotic pentru secolul XXI în care ne este clar de la început că suntem, și în care Rusia nu mai e monarhie de mult. Cum Dumnezeu să ai laptop și să faci referiri la iPhone în palatele alea medievale, și să nu mori de jena a cât poți fi de incoerent? Dincolo de asta, începe o dușmănie ca-n Mean Girls, dar cu o antagonistă atât de insipidă, de lipsită de personalitate și de anticarismă, încât nici măcar animalele hăcuite și mesajele de sânge pe care le găsesc eroinele când se așteaptă mai puțin nu te ating. NU ORICINE POATE FACE EROI NEGATIVI.

Deși Zoey Deutch, interpreta Rosei, face eforturi de-a dreptul vampirești să ducă filmul înainte cu mult farmec și drăgălășenie, faptul că nimic nu se leagă și că totul e obositor de expozitiv și de previzibil condamnă filmul la stupizenie deosebit de gravă și, anticipez, nominalizări la Zmeura de Aur pe toată linia. Stephenie Meyer poate dormi liniștită. Se poate scrie mai prost despre vampiri decât o făcut-o ea.

....................................

Dar nu m-am dus în zadar la cinema ieri. Am văzut trailerul noului film Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, film despre care știam că a deschis Berlinala anul ăsta. M-am îndrăgostit nebunește, pasional și totuși tandru, și am călărit torentele toată noaptea, dar în van. Deci, în curând pe ecrane: