Micile tale defecte

Ocazional, viața ni-l  scoate în cale pe bărbatul perfect. Politicos, manierat, serios, implicat, perfect previzibil. Rațiunea îți spune că e omul ideal pentru o relație lungă și convenabilă. Are un singur defect: te plictisește până dincolo de moarte.

Sună telefonul. Singurul număr din agendă căruia îi este alocat ringtone-ul Being Boring al celor de la Pet Shop Boys. Te faci că nu-l auzi și te concentrezi să termini rapoartele alea pe care ai zis că le predai cu câteva zile în urmă – dar nu te-ai putut aduna nicicum, să te ocupi de ele, că ești și tu om, iar luna august e solară și leneșă pentru tine, ca pentru oricine altcineva. După ce Pet Shop Boys tace, pui telefonul pe  silențios.

Zece minute. Mai reușești să înjghebi exact cinci cuvinte. Și, brusc, liniștea e întreruptă de vibrat. Un vibrat insistent, iritant, de-ți vine să iei un ciocan și să spargi aparatul pe care ai dat, din snobism, echivalentul a două salarii. Îl iei, îți înfrângi impulsul de a-l arunca de la balcon, și-l închizi într-un sertar. Degeaba. Se aude și așa. Îl duci în bucătărie, închizi ușa și îți pui un rock supărat. Și te întorci la lucru.

Pac, se deschide o ferestruică pe Facebook. „Ce mai faci, Mara?”

Te  prefaci că nu erai la calculator. Zici și tu că te duseseși după nesuri. Dai X din colțul ferestruicii, dar ea se deschide iar, în secunda imediat următoare: „Poate ți-ai pierdut telefonul pe undeva, că încerc ca disperatul să dau de tine. Cum ești tu, așa aeriană…”

Închizi iar ferestruica, ea se deschide iar: „Poate bem o cafea în seara asta, ce zici?”

Nu zici nimic. Închizi Facebook-ul cu totul și te întrebi ce e în neregulă cu tine.

În fond, ai început să ieși cu băiatul ăsta pentru că era responsabil, serios și te puteai baza pe el. Dacă zicea că la ora 5 dimineața e în fața blocului tău cu un camion de chinezi ciungi, nu apuca cucul din ceas să cânte primul „cucu” din cinci, și te și suna: „Am ajuns. Cobori să-ți preiei chinezii?” Era idealul pentru o viață lungă și o bătrânețe fericită și lipsită de griji. Din păcate – sau din fericire – tu ești încă tânără.

Problema e că nu-l dă inteligența afară din casă. E   genul de om care, dacă plouă, constată pe un ton solemn, de al doilea Einstein: „Plouă”. Dacă radioul anunță scumpiri ale  curentului electric, repetă și el spre tine, de parcă ai fi dotată cu urechi speciale care nu receptează unde lungi și medii: „Se scumpește curentul.” Dacă drumul e în lucru și toată porțiunea, până în intersecție, e un imens șantier nepracticabil, simte nevoia să te informeze cu tonul pătruns al unui deținător de adevăruri: „Se lucrează”.

Ai încercat să-l ignori; după un timp, când obiceiul a devenit mult prea enervant să-l mai suporți, ai încercat  să vorbești cu el despre asta, să-i explici că ai și tu ochi și urechi; la un moment dat, ți-ai creat inclusiv obiceiul – reacție pavloviană de a țipa la el de câte ori constata câte un lucru evident. Inutil. Pur și simplu,era lipsit de conștiința faptului că lucrurile evidente sunt vizibile pentru toată lumea și zicea împăciuitor: „Îmi pare rău că ai o zi proastă”. Ai ajuns în punctul în care  un defect minor la început  te face acum să eviți să-i răspunzi la telefon și să ai fantezii cu crime sângeroase.

Stai și te întrebi când ți-a reproșat cineva ceva ultima oară, și ce eforturi ai făcut să schimbi lucrul care ți se reproșa. OK, nici tu n-ai făcut eforturi, pentru că ți se părea un lucru minor. Dar buturugile mici sunt cele care răstoarnă, de fiecare dată, carele mari. Îți juri să fii mai atentă cu cei din jurul tău și cu nevoile lor.

Se aude soneria la ușă. E el. A venit cu cafea și o pungă de croissante proaspete. Ce băiat bun. Te simți ultimul om pentru că te lași, irațional, în voia unei enervări fără sens. În fond, toată lumea are defecte. Alți bărbați își neglijează prietenele. Alții sunt mârlani și abuzivi. Alții sunt fustangii irecuperabili. Alții promit lucruri și nu le fac. Iar tu ești un monstru fără suflet.

„E vineri.”

„Da.”

Știi că nu o zice să sugereze: „E vineri, deci hai să sărim în mașină și să fugim în lume”, sau „E vineri, deci hai să ne-o tragem până duminică”. E pur și simplu un enunț constatativ. Și simți din nou impulsul să-l iei la bătaie.

„Ce tare, și eu care credeam că e luni!”, încerci o ironie.

„Nu, nu, e vineri. Păi n-ai muncit patru zile și azi e a cincea?”

Înghiți o înjurătură bârzoetă și îmbujorată, ca mădularele din povestea lui Ion Creangă.

„Parcă am stabilit că nu mai constați evidentul, nu?” o iei pe panta tranșantă.

„Ești nervoasă? Ai o zi proastă?”

„Tu, boule, ești ziua mea proastă. Idiot care nu înțelegi că am și eu calendar, radio, ochi, urechi, nas, și știu să constat și singură lucruri. Că nu-s o locuitoare a altei dimensiuni, pe care să trebuiască s-o informezi că în lumea ta e vineri, e cald, e șantier și că cerul e albastru”, i-ai zice tu.

„E cald.”

Te duci la bucătărie.  Iei cel mai mare cuțit. Îl aduci.

„Vezi chestia asta tăioasă? Hai să jucăm un joc. Data viitoare când enunți ceva vizibil și observabil de către oricine, arunc cu ea în tine. Îmi pare rău, nu am altă metodă să te dezvăț de asta.”

„Ești nebună.”

„Iată în sfârșit o constatare subtilă. Bravo. Acum te las; mă duc să înființez un ONG care să militeze pentru importanța deținerii de arme. Armele sunt singurul lucru care transformă planeta asta într-o lume mai bună!”

A plecat, ușor speriat. Băieții previzibili suportă greu reacțiile imprevizibile. Răsufli ușurată  și-ți suni cel mai inconsistent și golan amant de ocazie:

„Sex murdar, cu limbaj obscen, vibratoare și cătușe, la tine, în seara asta?”

„Tu nu te-ai făcut fată cuminte?”

„Prefer să practic poziții care îmi sunt comode”, chicotești tu și, în sfârșit, te apuci de rapoartele alea. Chit că… e vineri.