Ultima graficiana

Maria Costache are 39 de ani și e grafician la Româniafilm. Schițează, decupează și pictează literele care devin titluri de film. Face și anunțuri utilitare și decorațiuni: programul cinematografelor, prețul biletelor, urări de Crăciun, săgeți cu „Intrare” și „Ieșire”, tălpi-indicatoare din autocolant. Cele mai importante lucrări sunt afișele puse pe frontispiciile a trei cinematografe bucureștene.

Văzute de pe trotuarul de vizavi, ele trebuie să convingă omul să cumpere bilet. Maria le execută la Scala, în holul lung de la balcon. În fiecare săptămână scrie cu tempera titlul filmului nou și numele actorilor (dacă sunt sonore), adăugând și elemente decorative. Adaptează fontul și culorile la tipul peliculei: dacă e comedie, folosește culori vii; dacă e de groază, scrie cu negru sau face pete roșii. Niciodată nu folosește mai mult de patru culori.

Titlurile de la Gloria le lucrează pe o mușama de 1,30m lungime și 1,10m lățime, iar pentru Corso le face pe hârtie albă de ambalat, lipită cu scotch, ca să aibă 2,60 pe 1,50m. La Scala sunt două seturi de patru panouri din lemn (unul pe frontispiciu, celălalt în lucru). Fiecare panou e acoperit cu hârtie ocru, are 2,55 pe 0,9m și cântărește cam 20 de kilograme. Într-o luni, la sfârșit de noiembrie, din sala aproape goală a cinematografului Scala răsună filmul „Poporul Fast Food“, început la 12. Maria e la etaj, lângă scară, unde curăță un panou întins pe două capre metalice.

În mâna stângă are un Pall Mall Blue proaspăt aprins și cu dreapta ciupește și trage cu putere de hârtia aspră de pe panou. Hârtia se dezlipește cu un pârâit sec, lăsând la vedere alte straturi suprapuse de afișe, pe care nu se mai văd decât sferturi de litere. Maria va rupe numai „Paranoid Park“ (nu le îndepărtează pe restul pentru că mai întăresc panourile cam șubrede). Când nu se mai descurcă cu vârfurile degetelor, râcâie dedesubtul foii cu un cuțit de masă îmbătrânit și bont.

Artificii prăfoase îi sar pe cămașa neagră cu care s-a încins la brâu și cad în lungul fustei. Puloverul larg, cu V adânc, purtat cu maletă neagră, o face să pară mai mare decât e. Trei șnururi maro pe care sunt înșirate mărgele de lemn îi străbat șuvițele castanii, perfect întinse în coadă. Fruntea îngustă îi e senină și fiecare bucată sfâșiată o bucură: „E ca o descărcare”, spune ea. După ce termină de decojit, așterne pe panou două coli de împachetat, le dă cu aracet, le întoarce și plimbă pe ele un pulover verde-negru, ca să se fixeze bine.

Își întinde brațele lungi și ridică rapid panoul deasupra capului, deșirând parcă cei 1,73m ai ei. Se întoarce cu spatele la scări, face trei pași cu el și îl așază pe podea. Vine înapoi chicotind. Mai demult s-a filmat un reportaj despre munca ei, iar cameramanul a icnit când a văzut-o săltând un panou. Nenea Radu, proiecționist la Scala de 21 de ani, trece prin hol, în drum spre cabină. – Nenea Radu, ce faci? – Tremurăm de căldură.

Nenea Radu (Maria le spune tuturor colegilor în vârstă „nenea”) e unul dintre puținii oameni cu care Maria interacționează într-o zi. Majoritatea au lucrat aici aproape toată viața. Dan-șoferul, omul care duce lucruri de la un cinematograf la altul, e la Româniafilm de 18 ani. Îngrijitoarea, de 25 de ani. Casierul, Nenea Ionică, s-a angajat prin ’71.

Surprinși în rutina lor zilnică și-n speranțele când naive, când ironice de mai bine, par toți hotărâți, ca orchestra vaporului care se scufundă, să cânte până în ultimul moment. Din 296 de cinematografe ale Româniafilm, unele au fost retrocedate, altele incendiate, altele pur și simplu părăsite.

Numai 32 mai dau filme. În București mai funcționează cinci și de multe ori nu se strâng nici cei patru spectatori necesari pentru o vizionare. Maria face afișe de 18 ani și deși e ultima graficiană rămasă, nu se grăbește să plece. „Am o dambla: dacă s-o termina totul, să fiu ultima care pleacă.”, spune ea, cu jumătate de zâmbet.

„Vreau să scriu ÎNCHIS.” Ziua Mariei începe la șase dimineața, când Paco, pechinezul familiei, o trezește să-l ducă afară. La ora aceea ceilalți încă dorm în apartamentul de două camere din Nicolae Grigorescu: Emil, fiul ei de opt ani, soțul, Vicențiu, părinții ei pensionari, și pisica Dominique, care, la cei 23 de ani ai săi, e știrbă și imensă. („O am de când era un pui. Practic, e ca sora mea.”, spune Maria). După ce-l lasă pe Emil la școală, Maria se gândește numai la munca ei. „Lucrul pe panouri îmi creează un echilibru în viață.

Cu copilul sunt într-un fel, aici la serviciu trebuie să fiu altfel.” Nu are traseu fix, pentru că vrea să vadă mereu altceva, așa că deseori coboară din metrou la două-trei stații distanță de muncă și continuă pe jos. „De multe ori mi-a fost frică să nu sfârșesc călcată de o mașină. Nu prea mă uit după ele. Mă gândesc cum să-mi fac lucrările.” Uneori Maria dă fondurile de vineri și schițează literele luni. Alteori, începe totul luni.

Nu e un proces strict, în care fiecărei zile îi corespund anumite etape. Totul e ca joi după-amiaza cele trei frontispicii să fie gata. Îi place că face altceva în fiecare săptămână, așa cum îi place să mute mobilele prin casă. E porția ei de diversitate în rutină. Ca să țină pasul cu lucrările, notează într-un caiet studențesc tot ce face.

 „Dacă mă întrebi ce am lucrat săptămâna trecută și eu n-am caietul cu mine, nu știu să-ți spun. În fiecare vineri îmi spăl creierul. Mă comport exact ca un copilaș. Ei au capacitatea asta: când nu le trebuie ceva, hop… au șters tot.” Până toamna trecută, Maria a făcut lucrările mici într-un atelier din mansarda cinematografului Festival. După închiderea acestuia, a rămas acolo cam o lună jumate. Trecea prin bezna de la parter folosind un breloc cu lanternă.

Ajunsese să se sperie până și de porumbeii de pe acoperiș, iar când în cadrul ușii ce dă în terasă a apărut o femeie, Maria a avut un asemenea șoc încât a refuzat să se mai ducă acolo. S-a mutat în cinematograful Patria, unde a primit o cămăruță prăfuită, în formă de L, la care se ajunge urcând spirala unei scări înguste. Ușa din metal se încuie cu o cheie „de castel”, mare cât palma. „Când am intrat aici, era ca-n «Marile Speranțe».” Maria a făcut curat și, ca să personalizeze locul, și-a adus vaze cu pensule, poze cu Emil și Paco.

A adus câteva desene la care ține mult, printre care un panou din 1981 al filmului „Saltimbancii“, lucrat de primul ei șef. Din cauza ferestrei mici, se mulțumește cu un neon palid și o lampă de birou. Å¢ine radioul pornit, ca să îmblânzească tăcerea. Uneori, vorbește singură. Se dezmorțește bând ceai fierbinte. Cafea, nu – i-ar face mâna să tremure.

Maria lucrează bine dimineața, când are mintea limpede și mâna odihnită. „După ora trei, nu-mi mai pui pensula în mână pentru că nu mai funcționez.” Începe munca la Patria pe la opt jumate, iar la 11, când se deschide Scala, merge cinci minute pe jos până acolo, ca să lucreze la frontispicii. La 14:30 începe o nouă proiecție a „Poporului Fast Food“.

Maria bănuiește că e frumos, pentru că are actori buni, dar nu se va duce să-l vadă. Își încleștează degetele înnegrite pe ultimul panou și îl lipește de al treilea. Mâine va scrie pe ele Nuntă cu bucluc. Nici pe acesta nu-l va vedea. Nu prea simte nevoia după ce a lucrat atâta la el.

Duce caprele într-o fostă garderobă din hol, unde ține sticle de vopsea, cutii goale de smântână, Axion și Finetti, hârtii, pensule și cârpe. Mătură bucățile de hârtie și le îndeasă într-un coș înalt de gunoi, apoi umezește puloverul. Uneori are mâinile atât de reci, încât apa i se pare caldă (apa caldă nu ajunge până la etaj – nici aici, nici la Patria).

După ce șterge pardoseala, pune puloverul în vârful coșului și se pregătește de plecare. *** Maria a copilărit într-o garsonieră din zona Dristor, pe care mama ei o decorase impecabil. Tatăl era șofer la o fabrică de pâine, mama renunțase la slujbă ca să stea cu ea. Timpul liber și-l petrecea mai mult pe-afară, cu copiii din vecini, bucurându-se de potopul de verdeață din jurul blocului.

Aveau chiar și case din cartoane în copac, făcute cu ajutorul taților. Când nu era la joacă, Maria cosea sau tricota fulare și bentițe, așa cum o învățase bunica. La școală, caietul ei de lucru manual era mereu expus la gazeta de perete, pentru că lucra corect pe etamină. În liceu a găsit pe stradă o mănușă maro, din piele. Åžtia că dacă fierbi pielea, aceasta se micșorează, așa că a pus mănușa în apă clocotită și a făcut un breloc din ea.

Găselnița a avut un asemenea succes în clasă, încât Maria și un prieten au șterpelit mănușile părinților ca să facă brelocuri pe care le vindeau colegilor cu 25 de lei. Câteva luni mai târziu, mama amicului i-a propus să lucreze la Fondul Plastic și Maria a acceptat. Confecționa haine și jucării. Făcea un pulover în trei zile și îl vindea cu 600 de lei (salariul mamei, acum plasatoare la Scala, era de 750 de lei).

După liceu, a dat la Arte Decorative – un fel de postliceală din cadrul fostei Åžcoli Populare de Arte – pentru că nu o interesau facultățile cu profil tehnic, iar la Arhitectură i se părea prea greu de intrat. Părinții au susținut-o. În decembrie 1990 s-a angajat ca muncitor necalificat la atelierul de grafică al Româniafilm, pe atunci „Întreprinderea Cinematografică a Municipiului București”. Avea 21 de ani și era prima ei slujbă.

Pe atunci era o mândrie să lucreze acolo. Neamenințate de potopul de filme proteviste, de viteza descărcărilor de pe net și de multiplexuri, sălile cinematografelor erau mai mereu pline. La Scala aveau gong, ca la teatru. Pe tejgheaua garderobei unde Maria își ține acum materialele se perindau paharele regizorilor și actorilor veniți la marile premiere. O echipă de vreo 15 artiști plastici lucra în trei sedii pentru cele peste 35 de cinematografe din București, la care se adăugau grădinile de vară.

La Patria se făceau lucrările foarte mari, la Festival cele mijlocii (frontispicii mai mici), iar la Bulevard, aproape de Timpuri Noi, anunțurile. Maria a învățat din mers, trecând de la lucrările mari, mai ușor de făcut, la cele mici, mult mai migăloase, unde orice greșeală conta. A ajuns să lucreze curat și bine. La început, se oprea în mijlocul străzii și contempla frontispiciile, verificând cu coada ochiului dacă le văd și cei din jur.

Avea emoții, era ca și cum s-ar fi expus pe sine. A gafat o singură dată, scriind „Pierdere de timp“ în loc de „Timp liber“. Nu și-a dat seama decât când a sunat șeful să întrebe cine lucrase panoul. Pentru problemele mici a găsit ușor rezolvare. La „Rocky 4“ i-a căzut borcanul de vopsea pe panou într-un loc care trebuia să rămână gol și a salvat situația transformând pata într-o mănușă de box.

Grafica era un cerc închis. Își luau programările, stabileau ce aveau de făcut și se izolau în ateliere, indiferenți la orice se întâmpla dincolo de ușile lor. Se sfătuiau între ei privind cromatica sau tipul de literă. Rămâneau peste program numai ca să stea de vorbă. Uneori, în pauze, femeile tricotau. La petreceri, nu-i întrecea nimeni. Treptat, declinul cinematografelor a început să-i afecteze și pe ei. Numărul spectatorilor scădea, datoriile creșteau și multe cinematografe s-au închis.

Nemaifiind nevoie de atâția graficieni, mulți a trebuit să plece. Unii au renunțat la meserie, alții au emigrat, de alții Maria nu mai știe nimic. În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula – până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit.

Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis „Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare.

Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: „Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela. Maria s-a trezit singură, cu responsabilitatea tuturor lucrărilor. „Mă duceam acasă și plângeam. Îi sunam ba pe Stela, ba pe Dan Dumitrescu și le ziceam «Băi, veniți în atelier, nu neapărat să mă ajutați la treabă. Să vă văd. Doar să vă văd».” Vorbea singură ca să-i treacă tăcerea din jur.

De atunci, au trecut aproape șapte ani și sute de frontispicii. Maria nu s-a mai văzut cu foștii colegi. Ultima dată când s-a întâlnit întâmplător cu Dumitrescu, el i-a spus „Pleacă de acolo, că o să înnebunești.” *** Miercuri, la 12:00, sunetele de început ale „Poporului Fast Food“ răsună din sală. Coșul de gunoi de luni e încă plin lângă scară. „Hancock“, pe mușamaua gri de la Gloria, nu mai are nevoie decât de niște contururi negre.

La Corso va intra „Asasinul din Bangkok“, gata și el. Maria își pregătește culorile pe tejgheaua garderobei. În față, unite pe jos, panourile Scalei anunță cu majuscule roșii de-un cot, printre nori albicioși, o „Nuntă cu bucluc“. Le-a desenat marți, iar acum vrea să le completeze cu umbre albastre, pentru volum. Nenea Radu a întrebat-o mai demult de ce mai face și asta. „E ca la matale.”, i-a răspuns. „Bagi filmul, dar dai și drumul la sonor.

Nu le lași până nu zic ceva.” Zece minute mai târziu, Maria, cu o cămașă roșie peste sarafanul lung din stofă gri, pune un afiș mare cu „Pirații din Caraibe“ între ultimele două panouri și se așază pe el, cu picioarele îndoite în spate. Se sprijină în mâna stângă și pe dreapta o plimbă grijuliu cu pensula în lungul lui Ă, umplând apoi cu albastru dintr-o găletușă de smântână.

Poate calmul poziției, poate seninătatea Mariei l-a făcut mai de mult pe un angajat care trecea prin hol să spună: „Ia uită-te la Maria, zici că face picnic.” Stă cu picioarele strânse sub ea. Face asta mai ales când îi e frig. Nu e o senzație nouă. Atelierele au fost mereu în locuri slab încălzite. Uneori Maria avea mâinile atât de reci încât nu mai putea ține pensula. Alerga în lungul camerei ca să se încălzească.

Desenează pe jos panourile de la Scala de mai mult de doi ani și a început să se resimtă. „Te lasă vederea, te lasă mijlocul, dar cel mai important e să nu te lase mâna.” Din cauza durerilor de spate, tot mai dese și mai acute, doctorul i-a recomandat să se lase de meserie. O vreme a purtat brâu. Într-o seară o durea atât de tare spatele încât nu a putut să ridice coșul cu rufe. Nici lumina nu e cea mai potrivită. În atelierele vechi, Maria desena în lumina naturală venită prin ferestrele mari. La Scala în hol nu sunt ferestre.

Maria desenează în dreptul unei oglinzi lungi, sub un șir de trei spoturi rotunde. Nu suportă calculatorul și nici la televizor nu se prea uită. Ar trebui să poarte ochelari. Izolată în atelierele ei, Maria și munca ei sunt aproape invizibile. „De multe ori am auzit comentarii: ce mare lucru face Maria? Scrie niște titluri și niște actori? Dar n-am văzut pe nimeni scriind în locul meu.”

Tatăl ei o întreabă câteodată: „Mai poți?” Emil a vrut să știe de ce nu-și dă demisia; nu câștigă nici 300 de euro. De ce mai stă? Maria zâmbește; „Când lucrezi cu sufletul, când faci o chestie din plăcere și știi că-ți faci treaba bine, e inutil să pleci. Eu simt că am o responsabilitate față de cinematografe. De ce e vinovat cinematograful pentru ce nu-mi convine mie?”

Îi sunt atât de dragi sălile mari și clădirile bătrâne, încât nu prea-l lasă pe Emil să meargă la mall, și îl roagă să aștepte să intre filmele la Scala sau Patria. Dacă insiști, Maria se încruntă puțin și oftează. N-ar ști încotro s-o ia și nici cum să înceapă. „Vezi tu, e și frica de nou, de intrarea într-un colectiv.”, spunea într-o zi. „Pe mine asta mă inhibă. După șapte ani de stat singură, nu știu cum m-aș integra.”

Delimitează clar serviciul de viața de acasă, chiar dacă în trecut, când Emil era mic, făcea goblenuri și pânze sau picta punguțe din hârtie pe care le vindea chioșcurilor din cartier. A avut și job-uri scurte în grafică, dar controlul i se părea prea aspru și libertățile prea puține. Vicențiu, care lucrează în televiziune, i-a găsit de lucru acolo, dar Maria are impresia că, deși se câștigă bine, e atâta agitație încât nu mai ai timp pentru tine.

Vrea să fie cu părinții și să-i ajute. Åži mai ales, vrea să-l vadă pe Emil crescând. L-a învățat să se cațere pe garduri și în copaci, joacă fotbal cu el, „le predă” „Å¢ară, Å¢ară, vrem ostași“ și Åžotron amicilor lui, deprinși mai degrabă cu tastatura decât cu creta. În week-enduri, ea, Emil și Vicențiu le fac vizite prietenilor sau merg la pescuit. Î

n holul semiobscur al Scalei, tempera își pierde strălucirea pe măsură ce se usucă. Literele terminate se strâmbă tridimensional la cele încă golașe. Frigul de aici, care în primele minute pare inofensiv față de cel de afară, sapă agresiv până la oase. Mâna amorțită dirijează cu greu pensula.

– N-ai mai terminat?, spune Nenea Radu, aflat în trecere.
– N-am terminat. Merge greu, că mi-e frig.

Face conturul lui U din CU și se ridică. Mai are puțin. Își freacă mâinile și își frecționează picioarele, tremurând scurt. Își aprinde o țigară. I-ar plăcea să se lase, dar nu știe de ce să se apuce. Fumează de la 18 ani când, alarmată că nu avea încă prieten, a discutat cu mama ei. Mama s-a amuzat și i-a spus că pleca mult prea devreme de la petreceri, nu fuma și nu bea. Așa că i-a pus prima țigară în mână și a învățat-o să tragă. Trei litere mai târziu, proiecția filmului se termină.

Joi, Maria va da contururi galbene pentru luminozitate, iar seara, nenea Radu, singurul care îndrăznește să mânuiască panourile pe copertina îngustă a Scalei (chiar dacă are 62 de ani), le va fixa în ramele cariate de rugină. Pentru Maria, greul a trecut. La 14:30 mărșăluiește spre metrou, cu umerii îndoiți și mâinile în buzunare. Nu înalță privirea spre frontispiciu. Abia așteaptă să ajungă acasă.