<p class="MsoNormal">Chan Marshall a.k.a Cat Power cântă de vreo 25 de ani, e cunoscută de 12 și foarte celebră de 9. În toți acești ani s-au scris mii de pagini despre ea și sute de comentatori, care mai de care mai analitici și profunzi și-au exprimat părerile avizate. Foarte puțini însă s-au mărginit la muzică, cei mai mulți făcând referiri stupide și inutile la alcoolismul, depresiile și inadaptarea ei.</p>
Mi-a plăcut Cat Power de când am ascultat, în urmă cu vreo 4 ani, What Would The Community Think (1996), disc de o tristețe aproape macabră dar și de un rafinament aproape surealist. Moon Pix, apărut doi ani mai târziu mi-a întărit convingerea că Chan Marshall e într-adevăr de o sensibilitate ieșită din comun, Colors And The Kids, cea mai bună piesă a albumului, fiind dovada perfectă. Însă obsesia mea nu a pornit până nu am ascultat concertul pe care la susținut în 2005 la Paris, în faimosul La Cigale când, în doar 70 de minute a trecut de la Velvet Underground la Mick Jagger și de la David Bowie la Bob Dylan cu o grație și o naturalețe de care n-aș fi crezut-o în stare. În ianuarie a apărut Jukebox, cel de-al doilea album exclusiv de coveruri, după impecabilul The Covers Record (2000). L-am așteptat cu mare nerăbdare iar când a venit și am văzut că prima piesă e tocmai New York, New York a sinistrului Sinatra, aproape că mi-am impus să-l ascult. M-am temut însă degeaba pentru că piesa, nu numai că n-are o legătură cu originalul dar e și impecabilă. Așa cum e și Chan Marshall.
