Ghici cine rămâne cu mine?

Contrar aparențelor, domnul din imagine nu e Ben Affleck. Se numește Mihai Bauman și este unul dintre cei doi regizori (alături de Constantin Popescu) ai noului serial de amor cu năbădăi de pe HBO, Rămâi cu mine. Și pentru că nu-i pot face o introducere foarte pompoasă fostului meu coleg de palier de la etajul II, cămin UNATC, care mi-a făcut cafele un an întreg – sper că faci cafea la fel de bună, Mihai! - , am preferat să-l las să se prezinte cu propriile lui cuvinte, și să vorbească despre serialul care a început pe 1 decembrie și se difuzează în fiecare duminică, de la ora 20.00.

TABU: Când a început colaborarea ta cu HBO?

Mihai Bauman: Am început să lucrez cu HBO acum doi sau trei ani, când am făcut pentru ei castingul la serialul În derivă, sezonul I, apoi sezonul II. Acum, pentru acest al doilea serial, fac și regie.

Hehe, în sfârșit îți faci și tu meseria.

Eu îmi fac meseria de multă vreme. Doar că acum am trecut la următorul nivel.

Ipostaza de director de casting te satisfăcea?

Nu, dar am făcut regie! Am făcut scurtmetraje, am făcut documentar, am făcut și alte seriale de televiziune: Vocea inimii, Clanul Sprânceană, Fetele marinarului și Narcisa sălbatică.

Te tachinam. Știu că ai câteva scurtmetraje de excepție. Cum e să fii în echipa HBO?

Sincer? Rar am lucrat cu niște oameni care să fie atât de devotați și de cooperanți. Interesul lor este calitatea produsului finit și, pe bune, fac tot ce ține de ei ca lucrurile să iasă bine. Te ascultă, comunică cu tine. Bine, și eu sunt omul lucrului în echipă. Niciodată n-am fost un individualist.

Sunteți doi regizori. Tu și Constantin Popescu. Cum v-ați împărțit sarcinile?

Constantin a fost regizorul principal. Eu am făcut second unit. Mai exact un split unit.

În traducere?

În traducere, echipa s-a împărțit în două. Și filmam în același timp, fiecare cu ai lui, alte secvențe. Eu am lucrat pe secvențele mai ușoare, pentru că echipa mea era restrânsă. Dincolo de asta, am stat întotdeauna alături de Constantin, să îl ajut în menținerea coerenței întregii povești. Și m-am ocupat de toate paginile de Internet, de toate fotografiile. Lucruri care par mici, dar care sunt importante pentru imaginea de ansamblu a serialului.

Lia Bugnar a scris un scenariu bazat pe cel original, din Israel, dar cu personaje și spații românești recognoscibile. I-au ieșit câteva situații și câteva caractere de excepție. Ați făcut mari modificări în scenariu?

Minore. La filmare, am respectat destul de fidel scenariul. Ideea de bază a fost că, dat fiind că scenariul a fost apreciat de toată lumea și considerat demn de a fi făcut, e cazul să ne ținem de el.

Care-s principalele lui diferențe față de scenariul producției israeliene?

Personajele sunt, în linii mari, aceleași, dar adaptate pe România. În plus, au fost adaptate pe castul nostru.

Cum așa? A fost selectat întâi castul și pe urmă scris scenariul?

Nu. Dar atunci când scrii un scenariu-adaptare, te preocupă cât anume din original poate fi aplicat pe realitatea noii țări. Adaptările pe cast s-au produs în momentele lucrului propriu-zis cu ei. Pentru că e greu de imaginat că vei găsi actori identici cu cei din producția străină. România este așa cum o știm.

De ce Rămâi cu mine? Care e explicația titlului, mai exact?

Hahaha, păi e dorința comună a tuturor personajelor, numai că oamenii de la care își doresc asta diferă. Ele sunt într-o continuă căutare a iubirii, a regăsirii, a echilibrului.

Câți rămân și câți pleacă?

Sunt mai mulți cei care pleacă.

Și în final, Rămâi cu mine sau nu?

În final, e ca-n viață. Niciodată nu găsești cu adevărat împlinirea, adică o fericire valabilă 100%. Te rezumi la lucruri care te mulțumesc în absența a ceva mai bun. Ești fericit în limita posibilităților. Ca orbii. Cam despre asta e vorba.

Și cu ce rămân eroii, până la urmă?

Cu speranța, probabil, haha. Cu plăcerea căutării. Un om care a încetat să caute e mort.

Sunt multe idile care se întrețes, personaje care concurează pentru același bărbat sau pentru aceeași femeie. Ce m-a frapat despre că aveți și o poveste de dragoste gay. Nu vă sperie că se năpustesc iar istericii cu reclamații, ca la emisiunea cu nunți a PRO TV-ului?

Nu mă sperie genul ăsta de riscuri. Eu aș fi făcut mai mult.

Cosmina Stratan, lesbiana de serviciu a filmului românesc

Vedem și scene de sex între cele două eroine care se simt atrase una față de cealaltă?

Da. Sunt scene de sex. Nu cred, totuși, că spectatorul, chiar și cel român, este atât de fantosit, încât să se crizeze la scene de sex. Atâta vreme cât există internet, respectiv site-uri porno, și o grămadă de lume pierde o grămadă de timp cu asta, nu cred că spectatorul român – cel puțin spectatorul targetat de noi, spectatorul HBO – este atât de închistat și de habotnic încât să nu înțeleagă lucruri de genul ăsta. Cred că spectatorul român e deschis, de fapt, la experiment și vreau ca, pe viitor, să-i oferim din ce în ce mai mult experiment.

Spre deosebire de un serial romance obișnuit, al vostru are foarte mult umor.

Da. Așa a fost gândit. Acum, nu știu cu ce comparăm. Cu un serial românesc sau cu unul străin? Că dacă ne gândim la o telenovelă românească, merită subliniat că al nostru este cu totul și cu totul în alt registru. E ca diferența dintre serial și film. Eu am făcut telenovelă românească, știu ce înseamnă asta.

Și-ți pare rău :) ?

De ce? Mie nu-mi e rușine cu nimic din ce am făcut. Uite, am făcut Vocea inimii cu Maria Dinulescu, o actriță care a reușit să scape de eticheta de telenovelistă. Și-a menținut cota de actor de film întotdeauna. Și acum, a plecat în străinătate. Un om care a reușit să-și păstreze libertatea. Iar Clanul Sprânceană a fost o comedie... dramatică, să zic așa. Iar Narcisa sălbatică a avut sex pe rupte. De-asta spun: spectatorul român este deschis, iar sexul e un punct major de interes. Așa e și-n străinătate. Iar referitor la scenele de sex între fete, spun un singur lucru: mi-ar fi plăcut să mergem mult mai departe.

Vrei să-i calci pe urme lui Abdellatif Kechiche?

Nu vreau să-i calc pe urme nimănui. Sunt deschis la experiment, atâta tot. Iar spectatorul rezonează la ceea ce vede, fie că e teleshopping sau film de artă, dacă e bine făcut. Dacă ție îți este frică, ți-ai pierdut niște spectatori.

Aveți și accente de parodie: actrița bătrână și uitată care o urăște pe Stela Popescu, care apare la televizor, femeia de afaceri care face ordine cu viteza luminii prin garsoniera dezordonată, că-i vine vizitatorul...

Da. Așa face și bărbatul. Sunt sigur că mulți bărbați și multe femei se vor recunoaște în situațiile noastre. E o poveste pe care o înțelegem cu toții. Suntem oameni între 30 – 40 de ani. Iar serialul a fost gândit pentru acest segment de vârstă. Puteam să luăm copii de 20 și ceva de ani, numai că dramele n-ar fi fost atât de puternice. Poate comedia ar fi fost mai mare. Dar nu cred. Și comedia cere o anume profunzime. Habar n-am.

Aveți un aparent clișeu, acela al femeii urâte, care vânează bărbați disperată. Monica Ciută îl joacă cu o finețe și un farmec care merg complet împotriva stereotipului. Crezi că o persoană de 20 de ani ar fi găsit atâtea nuanțe ale disperării, atât de tragice și totodată comice?

Pentru a urâți pe Monica Ciută, s-a adus de la Hollywood o echipă specială de ugliness experts.

Mă bucur că ți-a plăcut Mona! Eu o iubesc.

Dar nu e urâtă! Poate e urâtă după standardele agenției de fotomodele MRA, dar după standardele bețivilor din cârciumile pe care le frecventează, ar trebui să fie Miss Univers.

Exagerezi. Dar eu am insistat foarte mult pe Monica Ciută. A venit la casting îmbrăcată într-un soi de capă, sau pelerină, în fine, ceva absolut atroce – verde. Se uita la mine și avea emoții îngrozitoare. Ne știam de la alte castinguri. Acum, avea privirea aia pierdută, iar eu, ca niciodată, am râs de am leșinat. Blocajul ei era extrem de comic. Cu cât nu putea deschide gura, cu atât râdeam mai tare. Din clipa aia, pentru mine, Mona a fost personajul.

V-ați asumat un risc cu Aureliu Surulescu, bărbatul frumos al serialului, care, din câte înțeleg, n-are studii de actorie și a făcut modelling.

Zâmbet de Monalis.

A făcut și câteva roluri secundare, dar n-a lucrat la nivelul ăsta. Dar nici Andreea Gheorghe, care joacă rolul pițipoancei cramponate de el, n-a făcut-o. Și nici chiar Monica. Dar fiecare s-a implicat și a dat rolului nuanțe neașteptate, zic eu.

Asta voiam să zic acum, că nici măcar personajul pițipoancei nu e făcut facil, strident și țipător, cum ar fi procedat multă lume. Dar e convingător.

Ar fi fost ușor să cădem într-o chestie grosolană. Castingul era foarte strâns între Andreea și o altă actriță, căreia nu-i dau numele. Ea făcea un personaj mult mai accentuat ți grotesc. Dar noi toți am văzut asta deja prin filme. E mai interesant pentru mine un personaj care rămâne uman. Pentru că, în viață, lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre. Pițipoancele din viața reală nu-s nici ele ca acelea de la televizor. Acolo, joacă un rol cusut cu ață albă. Dacă le cunoști în realitate, poți empatiza cu ele.

Ai lucrat deliberat pentru această nuanțare a fiecărei tipologii?

I-am implorat pe fiecare în parte: „Trebuie să vă înțelegeți personajele!”

Apropo de bariera de vârstă, Antonia Ionescu e sub 30, din câte știu, iar personajul ei are și el o anume nesiguranță a omului care are de înfruntat probleme care-l depășesc. Mă înșel?

Antonia Ionescu și Andi Vasluianu

Antonia e o actriță foarte bună. Îmi pare rău că a lucrat mai ales în telenovele. Eu am lucrat cu ea cât de des am putut. Și când mă gândesc la actorii talentați ca ea, îmi spun: Mi-aș dori să se facă mai multă ficțiune, mai mult film. Indiferent dacă e telenovelă sau sitcom.

De ce ați mers pe o campanie de promovare cu fluturi?

Campania cu fluturi nu e meritul meu. Dar mi se pare unică și neașteptată, îmi place foarte mult.

Și mai punem o poză cu Aureliu Surulescu, că oameni suntem și noi.
(foto: Attitude Models)

Care e următorul tău proiect?

Particip la noul concurs CNC. Am ajuns la vârsta la care trebuie să fac asta. Îmi place la nebunie să fac televiziune. Mă uit la foarte multe seriale, urmăresc cu atenție ce se întâmplă în străinătate. Și, din păcate, România nu va face niciodată televiziune la acel nivel. Aș vrea să se întâmple asta, aș vrea să facem seriale bune. Din păcate, HBO face doar un singur serial pe an, un serial de o calitate similară celor din străinătate. Și în fiecare an ies cincizeci de noi actori, doar de la ATF. Și nu e vorba doar de ei, e vorba și de public. Oamenii au nevoie de ficțiune! Dau un exemplu stupid: Suleyman, serialul de pe Kanal D, face audiențe uriașe. De ce? Pentru că oamenii vor povești. Lucruri care-i scot din cotidian. Dacă toate televiziunile din România ar înțelege asta, ar ieși în câștig.

Și soluția ad-hoc găsită de ele, reality show-ul cheap și jenant, cât ne va mai infesta?

Va muri. Fie va muri el, fie va muri televiziunea. Pentru că, deja, televiziunile sunt în cădere liberă, din cauza acestei lipse de calitate. Noi nu suntem un popor atât de spumos. Realitatea noastră e meschină și banală, urâtă, iar la televiziune, mai e și regizată, complet inept. Majoritatea acestor showuri nu au un regizor profesionist. Le face cameramanul sau un producător. Sau poate șoferul, haha.

Ești răutăcios.

Nu. Eu, ca să fiu regizor, am făcut ani și ani de școală. Am văzut o grămadă de filme, am devorat și am exorcizat lucruri, să fiu în stare să spun o poveste. Și încă am îndoieli că sunt într-adevăr în stare să spun o poveste așa cum trebuie. NU poate oricine să facă asta. Iar renunțarea la profesionalism e moartea televiziunii.

Foto: Adi Marineci / HBO