Ghici cine rămâne cu mine?

Contrar aparenţelor, domnul din imagine nu e Ben Affleck. Se numeşte Mihai Bauman şi este unul dintre cei doi regizori (alături de Constantin Popescu) ai noului serial de amor cu năbădăi de pe HBO, Rămâi cu mine. Şi pentru că nu-i pot face o introducere foarte pompoasă fostului meu coleg de palier de la etajul II, cămin UNATC, care mi-a făcut cafele un an întreg – sper că faci cafea la fel de bună, Mihai! - , am preferat să-l las să se prezinte cu propriile lui cuvinte, şi să vorbească despre serialul care a început pe 1 decembrie şi se difuzează în fiecare duminică, de la ora 20.00.TABU: Când a început colaborarea ta cu HBO?Mihai Bauman: Am început să lucrez cu HBO acum doi sau trei ani, când am făcut pentru ei castingul la serialul În derivă, sezonul I, apoi sezonul II. Acum, pentru acest al doilea serial, fac şi regie.Hehe, în sfârşit îţi faci şi tu meseria. Eu îmi fac meseria de multă vreme. Doar că acum am trecut la următorul nivel.Ipostaza de director de casting te satisfăcea? Nu, dar am făcut regie! Am făcut scurtmetraje, am făcut documentar, am făcut şi alte seriale de televiziune: Vocea inimii, Clanul Sprânceană, Fetele marinarului şi Narcisa sălbatică. Te tachinam. Ştiu că ai câteva scurtmetraje de excepţie. Cum e să fii în echipa HBO? Sincer? Rar am lucrat cu nişte oameni care să fie atât de devotaţi şi de cooperanţi. Interesul lor este calitatea produsului finit şi, pe bune, fac tot ce ţine de ei ca lucrurile să iasă bine. Te ascultă, comunică cu tine. Bine, şi eu sunt omul lucrului în echipă. Niciodată n-am fost un individualist.Sunteţi doi regizori. Tu şi Constantin Popescu. Cum v-aţi împărţit sarcinile?Constantin a fost regizorul principal. Eu am făcut second unit. Mai exact un split unit. În traducere?În traducere, echipa s-a împărţit în două. Şi filmam în acelaşi timp, fiecare cu ai lui, alte secvenţe. Eu am lucrat pe secvenţele mai uşoare, pentru că echipa mea era restrânsă. Dincolo de asta, am stat întotdeauna alături de Constantin, să îl ajut în menţinerea coerenţei întregii poveşti. Şi m-am ocupat de toate paginile de Internet, de toate fotografiile. Lucruri care par mici, dar care sunt importante pentru imaginea de ansamblu a serialului.Lia Bugnar a scris un scenariu bazat pe cel original, din Israel, dar cu personaje şi spaţii româneşti recognoscibile. I-au ieşit câteva situaţii şi câteva caractere de excepţie. Aţi făcut mari modificări în scenariu?Minore. La filmare, am respectat destul de fidel scenariul. Ideea de bază a fost că, dat fiind că scenariul a fost apreciat de toată lumea şi considerat demn de a fi făcut, e cazul să ne ţinem de el.Care-s principalele lui diferenţe faţă de scenariul producţiei israeliene? Personajele sunt, în linii mari, aceleaşi, dar adaptate pe România. În plus, au fost adaptate pe castul nostru.Cum aşa? A fost selectat întâi castul şi pe urmă scris scenariul?Nu. Dar atunci când scrii un scenariu-adaptare, te preocupă cât anume din original poate fi aplicat pe realitatea noii ţări. Adaptările pe cast s-au produs în momentele lucrului propriu-zis cu ei. Pentru că e greu de imaginat că vei găsi actori identici cu cei din producţia străină. România este aşa cum o ştim.De ce Rămâi cu mine? Care e explicaţia titlului, mai exact?Hahaha, păi e dorinţa comună a tuturor personajelor, numai că oamenii de la care îşi doresc asta diferă. Ele sunt într-o continuă căutare a iubirii, a regăsirii, a echilibrului.Câţi rămân şi câţi pleacă?Sunt mai mulţi cei care pleacă.Şi în final, Rămâi cu mine sau nu? În final, e ca-n viaţă. Niciodată nu găseşti cu adevărat împlinirea, adică o fericire valabilă 100%. Te rezumi la lucruri care te mulţumesc în absenţa a ceva mai bun. Eşti fericit în limita posibilităţilor. Ca orbii. Cam despre asta e vorba.Şi cu ce rămân eroii, până la urmă? Cu speranţa, probabil, haha. Cu plăcerea căutării. Un om care a încetat să caute e mort.Sunt multe idile care se întreţes, personaje care concurează pentru acelaşi bărbat sau pentru aceeaşi femeie. Ce m-a frapat despre că aveţi şi o poveste de dragoste gay. Nu vă sperie că se năpustesc iar istericii cu reclamaţii, ca la emisiunea cu nunţi a PRO TV-ului? Nu mă sperie genul ăsta de riscuri. Eu aş fi făcut mai mult.[caption id="" align="alignnone" width="390"]

Cosmina Stratan, lesbiana de serviciu a filmului românesc[/caption]Vedem şi scene de sex între cele două eroine care se simt atrase una faţă de cealaltă?Da. Sunt scene de sex. Nu cred, totuşi, că spectatorul, chiar şi cel român, este atât de fantosit, încât să se crizeze la scene de sex. Atâta vreme cât există internet, respectiv site-uri porno, şi o grămadă de lume pierde o grămadă de timp cu asta, nu cred că spectatorul român – cel puţin spectatorul targetat de noi, spectatorul HBO – este atât de închistat şi de habotnic încât să nu înţeleagă lucruri de genul ăsta. Cred că spectatorul român e deschis, de fapt, la experiment şi vreau ca, pe viitor, să-i oferim din ce în ce mai mult experiment.Spre deosebire de un serial romance obişnuit, al vostru are foarte mult umor. Da. Aşa a fost gândit. Acum, nu ştiu cu ce comparăm. Cu un serial românesc sau cu unul străin? Că dacă ne gândim la o telenovelă românească, merită subliniat că al nostru este cu totul şi cu totul în alt registru. E ca diferenţa dintre serial şi film. Eu am făcut telenovelă românească, ştiu ce înseamnă asta.Şi-ţi pare rău :) ?De ce? Mie nu-mi e ruşine cu nimic din ce am făcut. Uite, am făcut Vocea inimii cu Maria Dinulescu, o actriţă care a reuşit să scape de eticheta de telenovelistă. Şi-a menţinut cota de actor de film întotdeauna. Şi acum, a plecat în străinătate. Un om care a reuşit să-şi păstreze libertatea. Iar Clanul Sprânceană a fost o comedie... dramatică, să zic aşa. Iar Narcisa sălbatică a avut sex pe rupte. De-asta spun: spectatorul român este deschis, iar sexul e un punct major de interes. Aşa e şi-n străinătate. Iar referitor la scenele de sex între fete, spun un singur lucru: mi-ar fi plăcut să mergem mult mai departe.Vrei să-i calci pe urme lui Abdellatif Kechiche?Nu vreau să-i calc pe urme nimănui. Sunt deschis la experiment, atâta tot. Iar spectatorul rezonează la ceea ce vede, fie că e teleshopping sau film de artă, dacă e bine făcut. Dacă ţie îţi este frică, ţi-ai pierdut nişte spectatori.Aveţi şi accente de parodie: actriţa bătrână şi uitată care o urăşte pe Stela Popescu, care apare la televizor, femeia de afaceri care face ordine cu viteza luminii prin garsoniera dezordonată, că-i vine vizitatorul... Da. Aşa face şi bărbatul. Sunt sigur că mulţi bărbaţi şi multe femei se vor recunoaşte în situaţiile noastre. E o poveste pe care o înţelegem cu toţii. Suntem oameni între 30 – 40 de ani. Iar serialul a fost gândit pentru acest segment de vârstă. Puteam să luăm copii de 20 şi ceva de ani, numai că dramele n-ar fi fost atât de puternice. Poate comedia ar fi fost mai mare. Dar nu cred. Şi comedia cere o anume profunzime. Habar n-am.Aveţi un aparent clişeu, acela al femeii urâte, care vânează bărbaţi disperată. Monica Ciută îl joacă cu o fineţe şi un farmec care merg complet împotriva stereotipului. Crezi că o persoană de 20 de ani ar fi găsit atâtea nuanţe ale disperării, atât de tragice şi totodată comice? [caption id="" align="alignnone" width="390"]

Pentru a urâţi pe Monica Ciută, s-a adus de la Hollywood o echipă specială de ugliness experts.[/caption]Mă bucur că ţi-a plăcut Mona! Eu o iubesc.Dar nu e urâtă! Poate e urâtă după standardele agenţiei de fotomodele MRA, dar după standardele beţivilor din cârciumile pe care le frecventează, ar trebui să fie Miss Univers. Exagerezi. Dar eu am insistat foarte mult pe Monica Ciută. A venit la casting îmbrăcată într-un soi de capă, sau pelerină, în fine, ceva absolut atroce – verde. Se uita la mine şi avea emoţii îngrozitoare. Ne ştiam de la alte castinguri. Acum, avea privirea aia pierdută, iar eu, ca niciodată, am râs de am leşinat. Blocajul ei era extrem de comic. Cu cât nu putea deschide gura, cu atât râdeam mai tare. Din clipa aia, pentru mine, Mona a fost personajul.V-aţi asumat un risc cu Aureliu Surulescu, bărbatul frumos al serialului, care, din câte înţeleg, n-are studii de actorie şi a făcut modelling. [caption id="" align="alignnone" width="390"]

Zâmbet de Monalis.[/caption]A făcut şi câteva roluri secundare, dar n-a lucrat la nivelul ăsta. Dar nici Andreea Gheorghe, care joacă rolul piţipoancei cramponate de el, n-a făcut-o. Şi nici chiar Monica. Dar fiecare s-a implicat şi a dat rolului nuanţe neaşteptate, zic eu.Asta voiam să zic acum, că nici măcar personajul piţipoancei nu e făcut facil, strident şi ţipător, cum ar fi procedat multă lume. Dar e convingător. Ar fi fost uşor să cădem într-o chestie grosolană. Castingul era foarte strâns între Andreea şi o altă actriţă, căreia nu-i dau numele. Ea făcea un personaj mult mai accentuat ţi grotesc. Dar noi toţi am văzut asta deja prin filme. E mai interesant pentru mine un personaj care rămâne uman. Pentru că, în viaţă, lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre. Piţipoancele din viaţa reală nu-s nici ele ca acelea de la televizor. Acolo, joacă un rol cusut cu aţă albă. Dacă le cunoşti în realitate, poţi empatiza cu ele.Ai lucrat deliberat pentru această nuanţare a fiecărei tipologii?I-am implorat pe fiecare în parte: „Trebuie să vă înţelegeţi personajele!”Apropo de bariera de vârstă, Antonia Ionescu e sub 30, din câte ştiu, iar personajul ei are şi el o anume nesiguranţă a omului care are de înfruntat probleme care-l depăşesc. Mă înşel?[caption id="" align="alignnone" width="390"]

Antonia Ionescu şi Andi Vasluianu[/caption]Antonia e o actriţă foarte bună. Îmi pare rău că a lucrat mai ales în telenovele. Eu am lucrat cu ea cât de des am putut. Şi când mă gândesc la actorii talentaţi ca ea, îmi spun: Mi-aş dori să se facă mai multă ficţiune, mai mult film. Indiferent dacă e telenovelă sau sitcom.De ce aţi mers pe o campanie de promovare cu fluturi? Campania cu fluturi nu e meritul meu. Dar mi se pare unică şi neaşteptată, îmi place foarte mult.[caption id="" align="alignnone" width="283"] Şi mai punem o poză cu Aureliu Surulescu, că oameni suntem şi noi.
(foto: Attitude Models)[/caption]Care e următorul tău proiect?Particip la noul concurs CNC. Am ajuns la vârsta la care trebuie să fac asta. Îmi place la nebunie să fac televiziune. Mă uit la foarte multe seriale, urmăresc cu atenţie ce se întâmplă în străinătate. Şi, din păcate, România nu va face niciodată televiziune la acel nivel. Aş vrea să se întâmple asta, aş vrea să facem seriale bune. Din păcate, HBO face doar un singur serial pe an, un serial de o calitate similară celor din străinătate. Şi în fiecare an ies cincizeci de noi actori, doar de la ATF. Şi nu e vorba doar de ei, e vorba şi de public. Oamenii au nevoie de ficţiune! Dau un exemplu stupid: Suleyman, serialul de pe Kanal D, face audienţe uriaşe. De ce? Pentru că oamenii vor poveşti. Lucruri care-i scot din cotidian. Dacă toate televiziunile din România ar înţelege asta, ar ieşi în câştig.Şi soluţia ad-hoc găsită de ele, reality show-ul cheap şi jenant, cât ne va mai infesta?Va muri. Fie va muri el, fie va muri televiziunea. Pentru că, deja, televiziunile sunt în cădere liberă, din cauza acestei lipse de calitate. Noi nu suntem un popor atât de spumos. Realitatea noastră e meschină şi banală, urâtă, iar la televiziune, mai e şi regizată, complet inept. Majoritatea acestor showuri nu au un regizor profesionist. Le face cameramanul sau un producător. Sau poate şoferul, haha.Eşti răutăcios. Nu. Eu, ca să fiu regizor, am făcut ani şi ani de şcoală. Am văzut o grămadă de filme, am devorat şi am exorcizat lucruri, să fiu în stare să spun o poveste. Şi încă am îndoieli că sunt într-adevăr în stare să spun o poveste aşa cum trebuie. NU poate oricine să facă asta. Iar renunţarea la profesionalism e moartea televiziunii.Foto: Adi Marineci / HBO